Câteva note despre Pindar (jurnal de lectură)

despre pindar, știam că nu e poezie, și că e ceva greu de citit. într-adevăr, trecerea de la o idee la alta (saltul pindaric), de la o perspectivă la alta - pe care traducătorul o respectă - face lectura dificilă.

însă forma pe care o avea această „poezie“ m-a uimit peste măsură: în primul rând că era o manifestare publică. după ce câștigătorul de la olimpiadă era premiat - era primit în orașul lui cu manifestări publice în care pindar era plătit să creeze: compunea nu doar poemul, ci compunea și muzica - din harfă și fluier - dar și coregrafia de grup (dansul corului alcătuit din cetățeni). imnurile pindarice (ca formă și conținut) ține mai mult de perioada arhaică, a lui homer. așa cum m-am mirat de imnurile homerice, care conțin niște povești ale unor zei, și odele pindarice cuprind multe legende despre locuri - în general cele care țin de învingător - sau povești despre istoria zeilor.

odele lui pindar - acum citesc olympianicele - au o structură trinitară: strofa - care cuprinde faptele prezentului, anti-strofa - care amintește de zei sau de istoria mitică (trecutul), epoda - idei morale sau religioase, de tras pentru viitor. o olimpianică putea avea mai multe părți - atunci când pindar voia să se întindă cu istoriile.sunt uimit de aspectul public al acestor ode, cât de importante erau pentru cultura comunității - care-l plăteau pe pindar iar acesta umbla din loc în loc să facă pe plac tiranilor sau comunităților. 

asta se întâmpla la teba, iar cam în acea vreme, eschil scria tragedii la atena, parmenide filozofa în italia de sud (eleea), heraclit abia murise la efes, temistocle conducea atena, hieron venea cu banii din siracuza. 

mi-a plăcut cum voiau grecii să laude faptele frumoase - în cazul de față, câștigarea unei întreceri - spre nemurirea memoriei colective. 

în Olympianica X, pindar spune un om care face fapte mari, dar moare fără ca un poet să-l cânte - „necântate în Imn” -, a trăit degeaba; efortul lui se pierde în uitare, „zadarnic și-a tras sufletul”. așa își asigurau grecii nemurirea - prin fapte frumoase (καλὰ ῥέξαις).  

mi-a plăcut mult ultima, Olympianica XIV, ce începe cu invocația și rugăciunea către grații - bine traduse drept Charite (Χάριτες) -, olympica fiind extrem de lirică și delicată, scurtă, aerisită și plină de lumină: