Cartea la minut: „Odiseea“ de Homer: un rege se bate pentru resturi. Jurnal de lectură 3

„Odiseea“ (varianta Murnu). Jurnal de lectură 2

Există în Cântul 18, un avertisment al lui Odiseu / Ulise (preschimbat de Atena în cerșetor), către unul dintre pețitorii Penelopei, care-i jefuiesc casa sistematic. Acela este unul Amfinomos, pe care-l găsește mai cumsecade, doar că acesta e prea „băgat în chestiune“ să mai iasă din ea.  

Cu acest prilej, Odiseu / Ulise produce un mic discurs despre soarta omului, destul de interesant.  

Din tot ce-n lume mișcă și răsuflă, 

Nimic mai șubred pe pământ ca omul 

    (οὐδὲν ἀκιδνότερον γαῖα τρέφει ἀνθρώποιο, 

    πάντων ὅσσα τε γαῖαν ἔπι πνείει τε καὶ ἕρπει.) (130-131)

Nu crede el c-are să dea vrodată 

De rău până ce zeii-i dau norocul 

Să-i meargă toate-n plin și-i pot genunchii. 

Iar când trimit răstriști asupra-i zeii, 

Le rabdă el pe vrute, pe nevrute, 

Căci mintea-i se tot schimbă după ziua 

Ce-o luminează Cel-de-sus. Pe vremuri, 

Căci așa este gândirea / felul de a simți (νόος) oamenilor de pe pământ 

Precum [este] ziua pe care [o] aduce / conduce Tatăl oamenilor și al zeilor (trad. mea) 

    γὰρ νόος ἐστὶν ἐπιχθονίων ἀνθρώπων 

    οἷον ἐπ᾽ ἦμαρ ἄγησι πατὴρ ἀνδρῶν τε θεῶν τε (136-137)

Și eu aveam noroc de toate-n lume, 

Dar prea mult am năpăstuit pe alții, 

Căci ascultam orbește de putere 

Și taică-meu și-n frați mă bizuisem. 

Să nu fie dar omul niciodată 

Nedrept și rău (ἀθεμίστιος), ci-n sine să se împace 

Cu darurile ce-ai făcură zeii. (173-188)

Dincolo de primele versuri referitoare la fragilitatea (ἀκιδνότερον) omului printre cele ce mișcă și răsuflă, există aceste versuri - gândirea depinde de ziua adusă de zei. Cu alte cuvinte, gândirea/ simțirea (νόος) nu este independentă, ci este potrivită - à propos, cum ar spune Montaigne - fiecărei zi pe care o aduce Zeus. Gândirea este deci (doar) o oglindă, deci, a situației exterioare, a contextului.  

Penelopa și pețitorii (John William Waterhouse, 1912)

„Odiseea“ (varianta Murnu). Jurnal de lectură 1

Am ajuns la cântul nouă, când în mijlocul feacilor, Odiseu / Ulise își povestește aventurile începute odată cu plecarea din Troia / Ilion cu prăzile de război.

*

În Félix Buffière (Miturile lui Homer și gândirea greacă, p. 257), se spune că Epicur s-ar fi inspirat, pentru principiul său al plăcerii Εὐφροσύνη (euphrosyne) din afirmația lui Odiseu / Ulise:

Eu cred că nu e 
Nimic mai drag și mai plăcut (Εὐφροσύνη) în viață

Ca ziua când e vesel tot poporul

Și-n sală șed mesenii-n șir și-ascultă

Pe cântăreț, iare mesele sunt pline

De pâine și friptură și-un paharnic

Aduce vin în casă scos și-l toarnă

Mesenilor în cupe. Mie-mi pare

Că asta-i tot ce-i mai frumos (Καλλιστώ) pe lume. (IX, 5-11/ 5-13)

Numai că nu știm dacă această credință / opinie este a lui Homer, a lui Odiseu / Ulise sau acesta din urmă îi măgulea pe feaci - care tocmai își găseau plăcerea în acest mod - ca să-l ajute. 

*

Interesanți sunt ciclopii. Primii anarhiști, cum îi numește Félix Buffière (op. cit., p. 287). Ființe uriașe, care nu munceau deloc, pentru că aveau pământ mănos și capre negre care le asigurau hrana. 

Odiseu are ghinion, căci nimerește în peștera lui Polifem - al cărui nume sugerează un personaj „celebru“ sau „integrat în conversația lumii“ - care era „ateu“, necrezând în Zeus și în legile ospitalității statuate de acesta, și care se izolase de comunitatea semenilor săi (nu știm dacă faptul că era fiu al lui Poseidon îl făcea să se situeze mai presus de toți, inclusiv față de zei). 

Nu vrem să știm de Joe (Διός) noi, ciclopii,

Și nici de zei (θεῶν), suntem mai tari ca dânșii. (IX, 275-276/355-356)

Extrem de sadică - așa mi se pare - descrierea uciderii de către uriașul Polifem a tovarășilor lui Odiseu / Ulise (deși creierul vărsat pe pământ apare de mau multe ori în Iliada):

Așa-i trânti pe țărnă
Ca niște țânci, de li se scurse-ndată
Tot creierul stropind pământul. Trupul
Le ciopârți și-și pregăti ospățul.

Și prinse să-i înghiorțăie ca leul (IX, 289-292/374-377) 

Interesant este cum, după ce se dovedește înțelept numindu-se Nimeni (Οὖτις), atunci când îl orbește pe Polifem, Odiseu / Ulise, odată scăpat, își urlă numele adevărat, cuprins probabil de un acces de origoliu. Face o mare greșeală, căci Poseidon îi știe acum numele și îl va îndepărta de casă.

Odiseu în peștera lui Polifem de Jacob Jordaens (sec. XVII)

Orbirea lui Polifem de Pellegrino Tibaldi (sec. XVI)

Orbirea lui Polifem, sculptură romană din vila lui Tiberius de la Sperlonga

Odiseu și Polifem de Arnold Böcklin (sec. XIX)

Umorul crud al morții bunicii lui Marcel Proust

Aseară am pufnit de câteva ori în râs în legătură cu o tragedie: moartea bunicii lui proust din volumul 3 al Căutării / cercetării timpului pierdut, Guermantes. 

Este un capitol întreg, însă ultimele sunt atât de tăios-ironic-crude, încât n-am citit ceva similar. 

• Mai întâi este servitoarea Françoise, ruptă din Flaubert, cu prostia ei provincială. Este o scenă în care un medic se gândește să-i pună bătrânei muribunde, bunicii adică, lipitori (deși Françoise ar fi vrut ventuze „clarificate“). Autorul spune că „prinși de ceafa, de tâmplele, de urechile ei, șerpișorii negri se răsuceau în păru-i însângerat ca în cel am Meduzei“. Iar mai târziu, „Françoise mă exaspera când o auzeam cum îi repetă, râzând ca un copil pe care vrei să-l faci să se joace: «Ce animăluțe aleargă pe doamna! / Oh! les petites bébêtes qui courent sur Madame. »“ 😂 😂 😂 (p. 414)

• Când bătrâna este în agonie, Françoise nu ajută, ci pleacă să-și încerce rochia de doliu. „Apoi repeta într-una: «Nu mai pot», pe tonul pe care spunea, când mâncase prea multă supă de varză: «Am o greutate pe stomac» / «Cela me fait quelque chose», du même ton dont elle disait, quand elle avait pris trop de soupe aux choux: «J'ai comme un poids sur l'estomac. »“ (p. 421)
• La priveghi, în jurul sicriului, tot Françoise, „crezând în stafii, se speria la cel mai mic zgomot, spunea: «Cred că e ea. / Ne niant pas absolument les revenants, s'effrayait au moindre bruit, disait: «Il me semble que c'est elle. »“ (p. 425)
• Un medic, doctorul Dieulafoy (Dumnezeu-credința), fusese chemat nu pentru a da îngrijiri, ci pentru a constata, oarecum ca notar, agonia sau moartea. Vine, constată și ia onorariul care i se înmână. „Nu păruse că-l observă, și noi înșinea ne-am întrebat o clipă dacă i-l dădusem cu adevărat, într-atât de repede îl făcuse nevăzut, cu iscusința unui prestidigitator, fără a pierde totodată nimic din gravitatea-i - mai curând sporită - de mare medic înveșmântat într-o redingotă lungă cu revere de mătase...“ (p. 424)
• Mai era un văr nelipsit de la orice înmormântare, „atât de neobosit pe lângă mutribunzi / si assidu auprès des mourants“, pe care toate neamurile îl evitau, dar care - din păcate pentru ele - el era mereu prezent, fiind „le premier à la maison“, fiind poreclit „nu tu flori, nu tu coroane / ni fleurs ni couronnes.“ (p. 422)
• Tot la priveghi, surorile bunicii moarte trimit o telegramă în care nu spun decât un cuvânt: Beethoven, adică ceea ce ascultau ele pe atunci. „Sunt nebune de legat (folles à lier), cochide bunicul.“ (p. 425).

traducerea (de Irina Mavrodin) și originalul sunt din edițiile pozei de mai jos:  

Cartea la minut: “Andromaca” de Jean Racine: relatii toxice & egoisme în stil clasic francez

la primul meu club de carte, cu DOAMNA BOVARY

am participat luni, pentru prima oară, la un club de carte, bibliobibuli #81: doamna bovary, de gustave flaubert, la cărturești verona. 

am stat în mijlocul unor cititoare și cititori care și-au expus opiniile despre lectura DOAMNEI BOVARY, sau despre diferitele personaje. 

tuturor le-a plăcut și, chiar dacă unii o citiseră mai demult, au păstrat impresii puternice. 

diversitatea impresiilor m-au impresionat, și m-am bucurat tare mult când am găsit ceea ce-mi doresc mereu - pluralitatea perspectivelor, în cazul de față, față de o capodoperă nemuritoare.

mica mea colecție pléiade

 

cu guermantes

 

Cartea la minut: “Doamna Bovary” de Gustave Flaubert (3)

Cartea la minut: “Doamna Bovary” de Gustave Flaubert (2)

cele mai bune cărți citite în 2025

 

călătorie la oslo (2). cu edvard munch

alături de muzeul ibsen, am vrut să văd muzeul munch (se citește eduard munc). o imensă clădire pe malul apei, pe 12 etaje, am prins bilete gratis în fiecare miercuri, de la ora 19:00. la început, la câte tablouri și instrumente medicale erau prezente, am crezut că absolvise medicina, însă am aflat că avusese mult de-a face cu medicii: bolile familiale, depresia, paralizia - îi aduseseră mereu crize în viață, care probabil l-au făcut să trăiască atât de intens, așa cum se vede în tablourile lui. 

iată câteva tablouri care mi-au plăcut.

muzeul munch

cu tabloul meu preferat de munch

al doilea tablou preferat de munch

cel mai celebru tablou de munch
(cele 3 variante diferite se descoperă câte una, la 1/2 ore)

un colorit expresionist uimitor

călătorie la oslo (1). cu hamsun și ibsen

am făcut mai demult câteva excursii însoțit de unii scriitori, la paris cu balzac și proust, la barcelona cu carlos ruiz zafón sau la istanbul cu orhan pamuk, la bordeaux cu michel de montaigne (despre care n-am scris mare lucru, din păcate), la tirana cu ismail kadare, la budapesta pe györgy konrád iar, pentru excursia de săptămâna aceasta la oslo, i-am luat pe ibsen și pe hamsun.  

cu foamea lui knut hamsun

foamea a fost primul roman (autobiografic) pe care l-am citit de hamsun, când apăruse în 1995, la 19 ani. am rămas paf, citind despre eroul cărții, care, sub imperiul foamei, căuta adăpost în orașul cristiania (cum se numea în trecut oslo), fie să doarmă, fie să compună articole pe care să le vândă ziarelor. cartea m-a impresionat foarte tare - a fost reeditată la humanitas și la corint - și am continuat să cumpăr cărțile sale traduse într-o serie de autor - pan. victoria, mistere, rodul pământului (pentru care hamsun avea să primească premiul nobel în 1920). din păcate, traducătorul valeriu munteanu a murit și traducerile din hamsun s-au oprit. 

o anumită singurătate rece 

din păcate, dincolo de suferințele psihologice și fizice ale personajului andreas tangen, se simte singurătatea, alături de orgoliu. vizitând oslo, parcă am simțit și eu aceste sentiment de singurătate, dar nu pentru că eram turist și că nu cunoșteam pe nimeni, ci dintr-o anumită senzație a lui cum trebuie, a unei datorii reci, pe care doar anumiți imigranți și turiști o tulbură. 

prea sunt moderniste anumite locuri (vestitul cartier bjørvika cu opera, biblioteca deichman, muzeul munch), prea reci cu liniile lor drepte din marmură și sticlă. poate lemnul din interior mai încălzește puțin ochii, precum și lemnul din exterior al altor blocuri de locuințe. 

opera din oslo

cartierul bjørvika

interiorul bibliotecii deichman

interiorul bibliotecii deichman

revenind pe urmele personajului andrea tangen, din romanul foamea de knut hamsun, m-am plimbat pe principalul bulevard al orașului, karl johans (numită în onoarea regelui carol al III-lea ioan, rege și al suediei), arteră comercială principală, care trece pe lângă teatrul național și al cărui capăt este palatul regal, cu parcul în care își petrecea timpul și scriitorul / personajul din foamea - să-și scrie articolele de ziar, dar și tentativele dramatice.

strada karl johans

palatul regal

grădinile palatului regal

tot legat de foamea, am trecut prin piața sf. olaf, unde, la numărul 2, andreas tangen și-a așteptat iubita.

piața sf. olaf, așa cum arată azi

cu ibsen

pe ibsen l-am întâlnit prima oară în fața teatrului național, unde șade alături de prietenul său, bjørnstjerne bjørnson, și el dramaturg, primul norvegian laureat cu nobel. nu m-am putut abține să nu mă pozez la baza statuii lui ibsen.

cu statuia din fața teatrului național

cu câteva săptămâni înainte de plecare, am reluat ultimele piese de ibsen, cele intitulate drame simbolice (rața sălbatică, romsmersholm, femeia mării, hedda gabler) și dramele morții și ale artistului (constructorul solness) - toate acestea cuprinse în volumul 3 din seria de teatru a editurii pentru literatură universală (1966) - și ultimele, john gabriel borkman (editura dacia, 2010) și când noi, morți, înviem (editura biblioteca apostrof, 2009) - pe acestea două scriindu-le chiar în apartamentul pe care l-am vizitat.

de ce e important ibsen? pentru că este întemeietorul dramaturgiei moderne, a dramei psihologice intime / private, înainte de freud. a făcut cunoscută la nivel mondial limba norvegiană, prin valoarea pieselor sale. este cel mai montat dramaturg, după shakespeare.

după ce a lucrat la un teatru de provincie (norske teater din bergen),  unde a învățat despre teatru, s-a stabilit până la urmă în italia, apoi în norvegia, unde și-a scris majoritatea pieselor iar, după ce a devenit celebru, și-a cumpărat imobilul (acum muzeu) din oslo, unde și-a petrecut ultimii ani, scriind ultimele două piese, amintite anterior. 

era o persoană introvertită, nesociabilă, conformistă, cu tabieturi - de pildă, mergea zilnic într-o cafenea, grand café - unde l-a pictat munch - unde bea cafea și citea ziarul (nu citise mult decât în tinerețe) și observa. un fel de thomas mann sau caragiale, care și ei observau ceea ce se petrecea împrejurul lor. casa și-a mobilat-o cu opulență, ca să-și uite perioada de tinerețe, când tatăl său, negustor, sărăcise prin faliment. 

la bătrânețe, devenise, pentru turiști - alături de fiorduri - cel mai celebru obiectiv din norvegia. mulți oameni veneau să-l viziteze, de aceea își stabilise un program de vizitare.

edițiile românești ale ultimelor două piese, scrise de ibsen în casa tranformată în muzeu

intrarea în muzeul ibsen (henrik ibsengate nr. 26)

prima oară, se vizitează expoziția, cu scene din piese și informații despre autor. prețul intrării e 85 lei (195 coroane norvegiene)

portretele lui ibsen

hainele lui ibsen

edițiile originale ale pieselor lui ibsen

eu în expoziția muzeului

biroul lui ibsen

salonul de relaxare, cu sofale aduse din italia

una dintre bibliotecile lui ibsen

aparatul de cafea al lui ibsen

unul din volumele ediție complete de opere

micul teatru de la parterul muzeului ibsen

henrik ibsen la grand café, pictură de edvard munch (fotografie personală din muzeul munch)