„domnii golovliov“ de m.e. saltîkov - scedrin

m.e. saltîkov - scedrin

domnii golovliov

 (Господа Головлёвы)

 editura all, bucurești, 2016

traducere de antoaneta olteanu

306 pagini broșate

 coperta de andra penescu

un roman dur și întunecat 

cu acest roman am ieșit din atmosfera cu care m-au obișnuit gogol, dostoievski și tolstoi. și am intrat într-o atmosferă neagră, plină de umbre ce stăpânesc totul, și în primul rând sufletele oamenilor. suflete care, din păcate, nu se salvează și nu se transformă, ca la dostoievski, tolstoi sau bulgakov. cel puțin nu în lumea asta.

nu mi-a venit să cred cât de cinic este unul din personajele principale, porfiri vladimirovich golovliov, poreclit iudușka (diminutivul de la iuda) care nu doar că moștenește avariția mamei sale, arina petrovna, dar își pune bigotismul în slujba jupuirii și îndepărtării celorlalți, inclusiv a celor doi fii ai săi care se sinucid.

iudușka este atât de diabolic de „cumsecade“ cu talentul său de-a întoarce fățarnic vorbele, că orice politician din orice vremuri s-ar îngălbeni de ciudă. pentru că întreg instinctul uriaș de acaparare și de manipulare este ascuns în spatele DISCURSULUI RELIGIOS bigot, în fața căruia chiar și preotul din sat își pierde cuvintele. este maestrul disimulării prin cuvinte, și nici o umbră de sinceritate nu se străvede în vorbele lui, ci numai „bunătate și iubire creștinească“. iată cum încearcă să-și seducă nepoata „cu voia lui Dumnezeu“:

- Dumnezeu ți l-a dat pe unchiul, uite cine! dacă nu ar fi fost Dumnezeu, acum ai fi fost singură, n-ai fi știut ce să faci, ce cerere să faci, unde s-o depui și la ce să te-aștepți de la cererea asta. Ai fi fost ca-n codru; unul te-ar fi ofensat, altul te-ar fi păcălit, iar altul pur și simplu și-ar fi bătut joc de tine! Dar dacă ai un unchi, noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, într-o singură zi am terminat toată treaba. Așa că uite, draga mea, ce înseamnă un unchi! (p. 198)

și-n jurul său, a acestui monstru de fățărnicie, multe sinucideri, multe morți și multă disperare și beție (chiar și beția gândirii în gol) domnesc pe moșia golovliovilor, strivind conștiințe și trupuri omenești.

iudușka golovliov (sursa)

cu toate acestea, am citit romanul fără să-l las din mâini, l-am citit pe drum și acasă - fermecat de infernul zugrăvit de scedrin. iar dacă la început, m-a scos din sărite matroana arina petrovna, am descoperit că ea este personajul luminos al romanului, pentru ceea ce se va întâmpla mai încolo.

   Sunt familii asupra cărora pare să apese o anumită predestinare. Lucrul acesta se observă mai ales în mediul familiilor micii nobilimi, care, fără nicio ocupație, fără nicio legătură cu viața adevărată și fără vreun rol conducător, s-au ascund mai întâi sub protecția iobăgiei, risipindu-se oe toată întinderea pământului rusesc, ca ma apoi, rămase fără nicio protecție, să-și ducă zilele în conace în paragină. (p. 294)

   O astfel de soartă nefastă plutea și asupra familiei Golovliov. [...] De altfel, tradiția venea încă de la bunici și străbunici. Toți fuseseră niște bețivani obraznici, cu gânduri vane, buni de nimic, astfel încât familia Golovliov probabil că s-ar fi stins cu totul dacă în mijlocul acestei harababuri nu ar fi strălucit, ca un meteorit întâmplător, Arina Petrovna. Femeia aceasta, prin zelul ei, a adus nivelul bunăstării familiei la punctul cel mai înalt, dar pe urmă tot efortul ei s-a dovedit zadarnic... (p. 296)

feriți-vă de iudușka golovliov!

dincolo de intenția realist anti-moșierească a autorului rus, mie atât mi-a rămas din acest roman: personajul vampir iudușka, cu mușcăturile sale ce infectează totul în jur. eu nu am văzut că saltîkov-scedrin caricaturizează sau satirizează: personajul său iudușka golovliov mi-a fost un personaj dintr-o oglindă în care se reflectă oameni de peste tot din jurul nostru: rude, cunoștințe sau oameni pe care-i desemnăm să ne influențeze viața.

așa încât, atenție! pare că ne spune scedrin: dacă cineva vorbește mult și are dreptate întru totul, și mai ales e înstărit și face apel la Dumnezeu, ei bine, poate fi un diavol deghizat, un iudușka golovliov.

alte impresii: la răzvan vanfirescu și la andreea toma.

fotografia autorului la biroul de lucru

„strada ficțiunii“ în haine noi

tot mai multe edituri încep să-și rafineze aspectul exterior al colecțiilor. după ce aminteam colecția de clasici ai editurii litera (aici), e vremea s-amintesc noul aspect, extrem de elegant al colecției mai vechi de literatură a editurii all, „strada ficțiunii“, coordonată acum de luana schidu.

deși broșate, volumele au primit o supracopertă de carton granulat, iar dizainul simplu, neîncărcat, semnat de andra penescu dau o frumoasă impresie pentru ochi.

importantă, pentru mine, e culoarea albă a paginilor, ce-o înlocuiesc pe cea de hârtie reciclată, de până acum.

desigur că cel mai important este conținutul; așadar avem așa:

• un clasic rus, scedrin, în traducere nouă de neobosita antoaneta olteanu, încăpățânată în a ne oferi traduceri noi din clasicii ruși
• un autor moden italian, prieten cu joyce (asta pentru iubitorii de literatură engleză), italo svevo, retradus de împătimita italienistă smaranda bratu elian
• un autor australian de nobel (în 1973), patrick white, cu o nouă traducere a unui roman - cică printre cele mai bune ale sale
• un autor de povestiri, jon mcgregor, considerat „o revelație“, aflat deja la a doua apariție în această colecție. 

cam aceste volume au stat în interesul meu - și-i urez viață lungă acestei colecții care, iată, trece printr-un avatar atât de frumos!

„un bărbat la singular“ de christopher isherwood

„post coitum omne animal mortus est“

christopher isherwood

un bărbat la singular

 (a single man)

 editura art, bucurești, 2016

trad. de iulia pomagă

 189 de pagini broșate

 coperta de mircea pop și al. daș

desigur că filmul lui tom ford m-a făcut să citesc cartea. țin minte că mi-au plăcut cât de cât două romane ale lui isherwood publicate mai demult la noi - adio, berlin și domnul norris schimbă trenul, în „romanul secolului xx“. țin minte că era un roman de atmosferă interbelică. 

însă acesta, scris de autor după ce a emigrat în america, e mai prost. mai experimental, nu-i nici măcar copie palidă a romanului lui joyce, ulise: singura asemănare e că e vorba despre 24 de ore din viața unui bărbat (de când face ochi până când - spoiler! - moare). atât. restul, e un roman cumințel. 

probabil că „celebritatea“ îi e dată că este vorba despre un bărbat homosexual (deși în 1964 nu mai era mare chestie), profesor universitar de literatură, de 58 de ani, george flaconer. este un englez ce trăiește în sudul californiei, într-o căsuță modernistă. e singur, căci partenerul de viață, jim, i-a murit într-un accident.

fazele ce mi-au plăcut se referă la:

•  perspectiva biologică a treziei și a morții: 

      Cortexul, neîndurătorul instaurator al disciplinei, și-a reluat locul la pupitrul de comandă și a început să tasteze comenzile... Ascultător, corpul se ridică din pat - crispându-se din cauza junghiurilor cauzate de artrită în degetele mari de la mâini și în genunchiul stâng, ușor îngrețoșat din cauza pilorului spastic. (pp.7-8)

      Prin tot acest vehicul ce pulsează în liniște, un echipaj minim se ocupă de mici ajustări. În ceea ce privește partea superioară, de acolo vin doar semnale de pericol, de cele mai multe ori alarme false: lumini roșii aprinse de centru de alarmă ai trunchiului cerebral, contrazise scurt de semnalele verzi emise de cortexul vigilent. Dar acum sistemul de operare e pe automat. Cortexul moțăie; celulele creierului înregistrează doar coșmaruri ocazionale (p.187)

• despre agresivitatea minorităților:

      O minoritate are propriul ei tip de agresivitate. Efectiv provoacă majoritatea să o atace. Urăște majoritatea, nu pe nedrept, vă garantez. Urăște chiar și celelalte minorități, pentru că toate minoritățile sunt în competiție: fiecare susține că suferințele sale sunt cele mai teribile și că faptele împotriva sa sunt cele mai atroce. Și cu cât urăsc cu toții mai mult, cu atât sunt mai persecutați, și cu atât mai nesuferiți devin! Credeți că oamenii devin nesuferiți dacă sunt iubiți? Știți bine că nu! Atunci de ce ar trebui să-i facă drăguți faptul că sunt nedoriți? (p. 74)

• precum și un discurs al profesorului către un student mai tânăr, în aburii beției:

      Vreau al dracului de mult să-ți spun [ce știu]. Dar nu pot. Efectiv nu pot. Pentru că ceea ce știu e ceea ce sunt, nu-ți dai seama? Și nu-ți pot spune asta. Trebuie să afli singur. Sunt ca o carte pe care trebuie să o citești. O carte nu se poate citi pe sine pentru tine. Nici măcar nu știe despre ce e vorba în ea. Eu nu știu despre ce e vorba cu mine.
       
       Este enorma tragedie a oricărui lucru din zilele noastre: flirtul. Flirt în loc de futut, scuză-mi duritatea. Tot ce faceți voi e să flirtați, și să vă țineți păturile pe un umăr, și să vă plângeți de moteluri. Și pierdeți singurul lucru care contează cu adevărat, să vă transformați întreaga viață... (pp. 177-178)

amuzantă?

blurbul de pe coperta 4 spune că-i „o carte colosal de amuzantă pe alocuri“. mie nu mi s-a părut. în afara unei scene, în care, părăsit de o posibilă partidă sexuală cu studentul în cauză, profesorul george falconer face o labă. apoi se culcă și moare. cu alte cuvinte, post coitum omne animal mortus est. 

câteva teme

a) o temă dragă europenilor, a diferențelor dintre america și europa; 

b) găsim, evident, tema minorității (autorul era el însuși homosexual); 

și, desigur, 

c) tema depresiei (tipice intelectualului universitar) însoțite de lipsa comunicării autentice - în lipsa dragostei pierdute -, depresie însoțită de lipsa unui scop în viață și cufundarea în rutina zilnică.

copertele a două ediții americane

iar când gore vidal a spus că isherwood e cel mai bun scriitor de proză din limba engleză (tot din blurbul de pe coperta 4) era desigur tripat tare.

ps. felicitări lui tom ford care a creat, într-adevăr, un film de atmosferă, folosind acest roman modest.

tot de la kilipirim

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 29 Oct 2016 la 08:45 PDT

„lecții de dans pentru vârstnici și avansați“ de bohumil hrabal

bohumil hrabal

lecții de dans pentru vârstnici

și avansați

 (taneční hodiny pro starší 

a pokročilé)

editura art, bucurești, 2015

traducere de corneliu barborică

 149 de pagini legate

 coperta și ilustrații de mircea pop

lanțul amintirilor din austro-ungaria 

în stilul obișnuit al scriitorului ceh, cartea de față cuprinde un monolog continuu, fără punct, ci doar cu punct și virgulă, al unui cizmar, pe nume jirka, care trece de la una la alta fără oprire, părând a vrea să spună totul dintr-o suflare, mai ales despre vremile trecute, care erau mult mai bune decât cele de azi, în care lumea era mai stilată, îndeosebi pe vremea ocupației austro-ungare, de unde vedem că povestitorul nostru cizmarul este destul de vârstnic;

O carte nu trebuie să-l lase pe cititor să doarmă liniștit, dimpotrivă, trebuie să-l facă să sară din pat în izmene și să dea fuga la scriitor ca să-i ardă câteva peste gură (p. 44)

Când au pus în scenă Raduz și Mahulena, care începe în întuneric, mașinistul a tras cortina prea devreme, iar Raduz nu și-a dat seama că era trasă și a întrebat: unde ești Mahulena? iar Mahulena i-a răspuns, în cur, mă! și totți oamenii sin sală s-au amuzat că vor asista la ceva picant, rupt in viață (p. 135) 

Socrate și Cristos n-au scris nici măcar un rând, și învățăturile lor sunt încă respectate, în timp ce alții cu cât publică mai multe cărți, cu atât sunt mai puțini citiți, poți să zici că e răzbunarea istoriei (p. 117) 

el le povestește pasămite domnișoarelor, e interesat de interpretarea viselor dintr-o carte a annei nováková, tot amintește de renașterea europeană, îi plac întâmplările tragice cu sinucideri și morți idioate, nu-i plac copiii, ci doar femeile, își amintește des de aventurile sale galante cu femeile pe care le întâlnește prin peregrinările lui din junețe, toate sar pe el

am mai scris despre cărțile lui hrabal aici

poveștile sale sunt cu morală? sau sunt ele povestite doar pentru distracție? de ce unele sunt doar absurde și ridicole? oare ceea ce descoperim după spațiul alb al monologului este un epilog, în care să descoperim, ca în romanul l-am servit pe regele angliei?, că totul a fost pentru o tinerică?

coperta ediției vintage books

ce-i poate dărui o femeie unui bărbat?

Domnișoara... își scoate bluza pătată de zeamă de cireșe, desface un nasture de la pantalonii scurți, bluza zboară, pantalonașii cad, și eliberată de haine, ea se întoarce și se îndreaptă, goală, spre pajiștea din mijlocul livezii și se spală din cap până-n picioare, iar bătrânul care și-a petrecut toată după-amiaza povestind e așezat lângă ea, ca într-o stare de prostrație, ținându-și strâns un genunchi între mâinile împreunate și privind prin ea, zăpăcit, încordat și cu tact, în timp ce ea îi dăruiește ceea ce numai o femeie poate să-i dăruiască unui bărbat, se spală în amurg sub privirea lui fascinată... (p. 148-149)

ps. traducerea ar fi de fapt lecții de dans pentru avansați în ani, ceea ce este mult mai ironic decât traducerea în românește

colecția de clasici a editurii litera

o frumoasă colecție de elită a devenit clasicii litera: ediții de buzunar, cu coperte cartonate excesiv de frumoase.

avem povestiri de edith wharton și de turgheniev.
apoi o antologie de povestiri de cehov, dar și virginia woolf, e.l. doctorow și richard yates.
o reușită sunt autorii contemporani, din care vârful de lance este karl ove knausgård cu ciclul său de 6 volume, apoi proaspăt nobelizata svetlana aleksievici.
așteptată este scurtă istorie a șapte crime de marlon james (roman câștigător al man booker prize în 2015)

este o excelentă colecție de literatură universală, care se adaugă cu succes bibliotecii polirom și raftului denisei.
sper să conțină mult mai multe titluri de literatură în afara celei de literatură engleză.

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 21 Sep 2016 la 13:09 PDT

„inimi cicatrizate“ de max blecher

max blecher

inimi cicatrizate

ed. aius &vinea, craiova & buc., 1999

 116 pagini legate

coperta de cătălin ștefan popa

încântat de întâmplări în irealitatea imediată - ce propune o genială percepție literară a lumii - m-am decis să trec și la inimi cicatrizate, montată teatral de radu afrim la constanța cu ceva timp în urmă și cinematografic recent de radu jude.

este un roman mai mundan, cu personaje și întâmplări. și mi-a plăcut enorm - cel puțin în prima sa parte - pentru că:

1. personajul este un tânăr student, emanuel, a cărui viață e întreruptă brusc de știrea că e bolnav de tuberculoză osoasă la vertebre (morbul lui pott), boala de care va muri, de altfel, și autorul. ei bine, universul maladiv al spitalelor, al oamenilor țintuiți pe paturi rulante (gutiere), al repausului înnebunitor, al stațiunii de tratament berck nu e deloc morbid sau pesimist: ci blecher îl tratează neutru și poetic. 

de exemplu, emanuel pleacă la promenadă pe malul mării cu gagica ca orice tânăr - nu contează că el e imobilizat pe un pat, cu tot torsul în ghips. totul este la fel de romantic, însă îngroșat de disperarea bolii.

           Când e frumos afară, când e cald și soare, continuă Ernest, atunci lucrurile îmi apar grozav de inutile și de neînțelese. Ce poate face un om în mijlocul limpeziciunii decorului? Și chiar de ar face ceva... e prea clar... prea vizibil și prea inteligibil. Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea mai simplă evidență. Îmi plac mai bine zilele astea mohorâte și ploioase, când stai închircit în casă și ai o înțelegere de câine bătut... (p. 154)

2. perspectiva vieții într-un sanatoriu, imobilizat la orizontală înnebunește cititorul, dacă nu încearcă să iasă din „scenă“ și să-și închipuie o lume „normală“, în care oamenii discută, se plimbă, se îndrăgostesc, fac sex, se gelozesc, privesc la poze pronografice.

efortul cititorului de a se gândi la o lume „normală“, într-un cadru anormal este o reacție față de forța literară de evocare a lui max blecher.

          Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel de cât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lui spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor. (p. 179)

3. din întreaga citire a romanului reiese ce amenințare e pentru noi toți corpul: ce dușman avem în el pentru spirit, pentru suflet, pentru dialogul cu lumea dimprejurul nostru. pe lângă dar divin, primit la naștere, el poate deveni repede o amenințare pentru viață!

infernul trupurilor bolnavilor lui max blecher îți ridică pielea pe tine, te face, ca om sănătos, să-i mulțumești corpului pe care-l ai că-ți e aproape și că, împreună cu el, mergi mai departe și mâine.

iată paradisul corpului iunitei și infernul corpului său de bolnav:
    
           Erau regiuni răcoroase și parfumate pe trupul ei în jurul șoldului, ca adierea subită a unui miros nou în aer liber, venit de nu se știe de unde. Erau apoi perne de odihnă, pe care se putea rezema capul. Tandrețea blondă și caldă a pântecului rotund... cupa mică, umbrită, a ombilicului, unde Emanuel turna puțină apă limpede și burta devenea un peisaj, cu ciutura unei fântâni la mijloc.
            Toate jocurile acestea naufragiau stupide a doua zi dimineața, când băiatul de serviciu venea să-l spele și, băgând degetele cât putea sub corset, scotea de acolo grămăjoare de murdărie și de jeg rău mirositoare. (p. 187)

fără îndoială, o capodoperă literară românească.
un diptic pentru întâmplările din irealitatea imediată.

max blecher la berck (sursa)

cartea poate fi descărcată gratis aici.

la final de „război și pace“ de lev tolstoi

lev tolstoi

război și pace, vol.2

(Война и миръ)

editura leda, bucurești, 2013

 traducere (nouă) de nicolae iliescu

 coperta de walter riess

am terminat de recitit război și pace. de fapt, de citit, căci după douăzeci de ani, n-am mai recunoscut aproape nimic.
mi-a luat ceva: anul trecut l-am început într-o ediție (în 4 volume), acum l-am terminat în alta (în 2). și în traducere nouă (foarte bună), a lui nicolae iliescu.

alte postări despre război și pace aici

o impresie copleșitoare: că scriitorul acesta de 41 de ani, a vrut să refacă filmul războiului rusesc cu francezii lui napoleon, atât în mare (cu intrigi politice și descrieri de lupte), cât și în mic (destine individuale).

dar mai ales a întins sub acestea propria gândire critică față de istorie și față de mentalitatea popoarelor. polemica ironică de la final cu istoricii și cu judecățile populare față de evenimentele trecute sunt sarea și piperul romanului.

ca admirator al lui balzac ce sunt, mi s-a părut „balzacian“ de la început la sfârșit, doar că idealismul pesimist al lui balzac i-a luat locul ironia lucidă a lui tolstoi.

destinul personajelor

volumul al doilea - în această traducere nouă - nu mai este așa sălbatic, decât prin prisma războiului: napoleon atacă rusia și înaintează-n ea ca-n brânză. rușii n-au nici un conducător militar (țarul e prea tânăr), așa că-l aleg pe kutuzov, devenit dintr-o dată prinț și mareșal.

celelalte personaje - pierre bezuhov și natașa rostova se maturizează și-și potolesc zbănțuielile. andrei bolkonski devine melancolic și se retrage-n armată. din cauza melancoliei, va și muri - căci idealurile sale nu se potrivesc cu lumea dimprejur; așa încât va alege idealismul religiei și renunțarea - Iubirea este Dumnezeu, și a muri înseamnă pentru mine - părticică a iubirii - să mă întorc la izvorul comun și veșnic. (p. 550). la fel, nikolai rostov se maturizează după bătălii și devine falit, așa că se căsătorește cu urâta, dar bogata marie; devine un moșier modern, cu probleme de impulsivitate.

cei mai câștigați din carte rămân pierre bezuhov și natașa rostova. pierre scapă de condiția de bogătan devenind prizonier la franceji - se simțea ca o biată surcică prinsă în roțile unei mașini necunoscute, dar care funcționa perfect - (p.519), și-și reconsideră de la zero viața. iar natașa realizează că mai există și moarte, și că viața e deșertăciune și ruină, ori suferință și umilire (p. 687) și ar trebui să caute un reazem solid alături de care s-o ducă mai departe.

Noi credem că odată ce am fost scoși de pe făgașul nostru obișnuit - totul este pierdut; când de fapt abia atunci începe ceva nou și frumos. Câtă vreme trăiește omul, există și fericire. Există atâtea lucruri înaintea noastră! (p. 747) spune pierre, spre finalul romanului.

retragerea francezilor din rusia (sursa)

în căutarea legilor universale ale istoriei

Cauzele fenomenelor, în totalitatea lor, sunt inaccesibile pentru mintea omenească. Dar nevoia de a căuta cauze este sădită în sufletul omului. Și mintea omenească, nefiind în stare să pătrundă numărul nesfârșit și complexitatea condițiilor acestor fenomene, dintre care fiecare luat aparte poate fi socotit drept cauză, se agață de cea dintâi legătură - și cea mai ușor de înțeles - și zice: iată cauza. În evenimentele istorice (unde obiectul observației sunt acțiunile oamenilor), legătura cea mai primitivă este voința zeilor, apoi voința acelor oameni care ocupă locul cel mai important în istorie - personalitățile istorice. Dar este de ajuns să pătrundem în esența fiecărui eveniment istoric, adică în activitatea maselor de oameni care au luat parte la eveniment, pentru a ne convinge că voința personalității istorice nu numai că nu conduce acțiunile maselor, dar ea însăși este condusă necontenit. (p. 555)

așa cum spunea constantin noica, că fiecărui gânditor trebuie să-i căutăm ideea, ideea lui lev tolstoi se conturează de abia la sfârșit, în partea a doua a epilogului uriașului roman. o parte eseistic-filozofică, mai greu accesibilă cititorului beletristic de până acum.

în fond, ideea lui tolstoi - care structurează întreg romanul - este aceea (neclarificată în timpul lui și, din păcate, neinstaurată pe deplin nici la români) că MISIUNEA ISTORIEI ESTE DE A DESCOPERI LEGILE CE GUVERNEAZĂ VIAȚA UMANĂ, acele legi ce se situează invers proporțional cu libertatea individuală.

punând în discuție conceptele de  libertate și necesitate, lev tolstoi îi opune primeia, libertății, (născute de către conștiința individuală a fiecăruia dintre noi) necesitatea (născută de rațiune). gradul prezenței celor două în viața fiecăruia dintre noi depind de trei factori: raportul cu lumea; raportul cu timpul; raportul cu cauzele determinante.

la fel de important în teoria sa asupra științei istoriei stau la lev tolstoi noțiunile de putere și forță ce pune popoarele în mișcare. astfel, el nu crede că voința unui om puternic determină evenimentele istorice. căci puterea este acel raport între o anumită personalitate și altele, în care această personalitate participă mai puțin la acțiune, dar cu atât mai mult exprimă păreri, ipoteze și justificări referitoare la o acțiune colectivă în curs de desfășurare. (p. 867). iar mișcarea popoarelor este determinată de activitatea tuturor oamenilor care iau parte la eveniment și care se însoțesc întotdeauna în așa fel, încât cei care iau cea mai mare parte directă la eveniment își asumă cea mai mică răspundere; și invers. (p. 867)

în lumina acestor noțiuni, ceea ce a urmat campaniei militare a lui napoleon în rusia nu are drept cauză pe napoleon, pe țarul alexandru sau pe general rus kutuzov, ci grupurile de oameni - fie francezi, fie ruși -  care au acționat orbește determinați de anumiți factori externi.

tot în aceeași lumină, personajele romanului inventate de tolstoi sunt doar ilustrații ale condiționărilor (deterministe) pe care oamenii le suferă cu ocazia anumitor evenimente contemporane lor - în cazul lor, mișcările francezilor, austriecilor, rușilor la sfârșit de secol 18 și început de 19.

Numai o activitate inconștientă dă roade, și omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înțelege niciodată semnificația. (p. 492)

„ai uitat să râzi“ de bogdan munteanu

bogdan munteanu

ai uitat să râzi

editura nemira, bucurești, 2016

 142 de pagini broșate

coperta: cristian florescu, ana nicolau

un fermecător volum de povestiri 

deși a mai scos două volume de povestiri, mi-a atras atenția de-abia coperta acestuia și, desigur, titlul.

în condițiile în care sunt ahtiat după prozele umoristice.

dar o mișcare bună a autorului, căci n-am găsit chiar umorul pe care-l căutam. 

am găsit însă o carte care m-a făcut să mă simt bine:

1. în primul rând pentru că felul cum scrie autorul e impecabil. nici o scăpare a unui cuvânt, nici o eroare de exprimare - parcă avem un povestitor de stirpe scriitoricească veche, care ne povestește frumos pe limba noastră. foarte frumos.

2. unele întâmplări, deși banale și comune, te aruncă - fără să-ți dai seama - în ele. alături de personaj, mergi mai departe, cu ochii minții închiși, pășind ca pe apă pe firul îmbătător al narațiunii.


mi-au plăcut mult câteva povestiri:

• o zi cu tata: un băiețel de șase ani descoperă ce caracter mizerabil are tat-su, după ce acesta din urmă îl duce-n „lumea“ lui.

        Am sărit în sus de bucurie. Nu mi-a păsat când mama a ieșit la geam și s-aluat de noi, unde duci, mă, copilul, vrei s-ajungă ca tine? Ba chiar m-am simțit bine când tata i-a tăiat-o, vezi-ți de-ale tale, e bărbat acum, îl iau cu mine la cârciumă, doar n-o să stea toată viața lângă curul tău! Bine i-a zis tata! Ce treabă avea ea cu noi?
        Apoi tata a tras un pârț și eu m-am hlizit. M-am încordat să fac și eu unul, dar nu mi-a venit. (p. 10)

• marișca: o femeie urâtă, luată de-amoc după tinerei, e cât pe-aci să fie linșată de mulțime, după ce apare, ca violatoare a unui adolescent, într-o carte de ficțiune.
• paltonul: cum un muribund îi lasă prietenului său un palton, cu un motiv anume.
• întâlnirea: cum un tip iese la întâlnire cu o necunoscută, prilej cu care dă de emoții atavice uitate.

       M-am uitat o clipă în sus și mi s-a făcut frică - frica aia pe care o simțisem mereu în copilărie când mă trăgea bunică-mea după ea în biserică, frica aia de Tatăl nostru, de popii înveșmântați în negru, de Doamne-miluiește, de moarte și-nviere, de crucea de care trebuia să-mi lipesc buzele, îl văzusem o dată pe unul bubos pupând-o înaintea mea... Frica aia de care credeam că mă debarasasem cu trecerea anilor și de care, uite, nu scăpasem nici acum. (p. 62)

• clătite cu zahăr: unui nene îi place să asculte și să privească lumea din cafenea.

      ...Să vă spun eu cum e cu viața asta, ficiorași, te naști, nici n-apuci să belești oleacă ochii împrejur că te trezești însurat și cu un plod, doi pe cap. Și-apoi mori, bă tată, bă! [...] Da, mori, uite-așa, țac-pac! Ce să mai vorbim de visuri, de idealuri... Nu există așa ceva. Alea, împlinirile, nu vin cu una, cu două, necesită ani buni de viață, experiență. Când colo, te trezești pe la douăzeci de ani că dai de trei ori din buci și gata, s-a dus totul. Ăi bătrâni te-mpung din spate, hai, hai, însoară-te, ți-a venit sorocul, iar tu, prost grămadă, crezi că n-ăi mai pupa cât ăi trăi fofoloancă și te trezești în fața altarului cu transpirația șiroindu-ți până-n gaura curului. Apoi mai dai de două ori din buci și-ți lași aleasa borțoasă... La douăzeci de ani, bă tată, bă. Când nici nu ți-ai scuturat încă praful de pe puță, când la tine-n cap nu-i nici o rânduială, când poate încă crezi că Dumnezeu e un moș cu barbă. Ziceți, ficiorași, am dreptate sau nu? (p. 88)

• roșcovanul: un tip își construiește strategiile de luptă ale vieții după cea din copilărie, împotriva unui motan.

încă un volum excelent, ce se-adaugă - în panorama mea de povestiri românești - la cele scrise de mihai mateiu, sorin stoica sau marius chivu.

„pasiunea domnișoarei s.“

anonim

pasiunea domnișoarei s.

 (mademoiselle s.)

editura trei, bucurești, 2016

 traducere de mihaela buruiană

 312 pagini broșate

 coperta de faber studio

multă pasiune și buciuleală

...Tu știi ce facem noi, Charles. Ne amestecăm, ne înlănțuim corpurile, nu mai avem decât o singură carne, nu mai suntem decât o singură ființă, iar când îmbrățișarea noastră se desface și tu ieși din mine, simt că eu sunt mai mult a ta, iar tu, mai mult al meu. Corpul meu l-a absorbit pe al tău și al meu ți-a oferit ce avea mai bun. (p.148)

s. vine de la simone, o tânără din anii 1920 care și-a întâlnit amantul, charles, în autobuz. babardindu-se cu el câte-o oră (omul e însurat), tânăra se-nvață ce însemnă perversiunea:

charles n-o posedă decât rareori „normal“, ci o biciuiește pe cur. își mai fac sex oral, se mai dezmiardă și se mai masturbează. ea e deschisă la așa ceva, se deschide și el. până când ea observă că amantu-său adoră să fie alintat la gaura brună, cum zice ea.

Dragul meu drag, grăbește-te să arunci pe jos toate aceste haine care ascund de mine corpul tău superb. Vezi, eu sunt deja goală și te aștept cu nerăbdare. În timp ce tu te dezbraci, reiau pentru tine gestul atât de pervers pe care îl fac departe de ochii tăi: îmi frec sexul cu un deget și îmi penetrez fundul. Privește, iubitule, privește! Pizda mea așteaptă mângâierea supremă a limbii tale. Ah, vino să-ți lipești gura de buzele mele! Vino să culegi seva care curge din abundență. O simți cum îți udă gâtul? suge, iubitul meu, suge-mă bine! Mângâierea ta e atât de dulce! Ia-mi butonul, ia-l, fă-mă să juisez pasional! Vreau să rămân fără forțe în brațele tale. Și-apoi, uite-mi fundul! Lucrează-l cu ardoare. Îți va primi pula țanțoșă imediat.

Și dă-mi-l pe al tău! Ah, ce gaură adorabilă, ce fese frumoase, cu ce plăcere îmi lipesc buzele fierbință, limba, degetele... Îmi place să simt în adâncul tău carnea asta călduță și moale care vibrează straniu. Îmi strânge degetul, juisează! În curând, la rândul meu, te voi poseda. Vreau ca mângâierea mea să fie înceată și reglată cu pricepere. Vreau ca juisarea să urce în tine puțin câte puțin. Dă-mi fundul tău frumos, iubitule! ... 

Vreau să juisăm împreună. Vreau să văd trupurile noastre unul peste altul. Vreau să smit cărnurile amestecându-ni-se, sexele confundându-ni-se. Vreau să-ți sărut fundul cu toată gura. Vreau să-mi simt sexul între buzele tale și mădularul tău în pizdă, în fund, peste tot. (pp.141-142)

secretul odată descoperit, simone a noastră îi tot scrie scrisori, în care îi tot explică ce ar vrea să facă împreună, și cum o să se ocupe ea de satisfacerea lui anală. este laitmotivul pe care îl tot repetă, inserat între multe pagini de erotism feroce, care nu se poate să nu încânte cititorul.

charles devine un zeu al sexului pentru ea, iar ea îi dedică totul - e înecată de-o așa patimă, încât își joacă cartea până la capăt. profită cât poate de satisfacerea amantului ei, până când, după ce se satură de dildău, se gândește să-i găsească și-un bărbat.

coperta ediției originale

deliciile livrești ale scrisorilor nu șed în limbajul licențios, ci în faptul că ele sună natural, în ardoarea legăturii pe care o tot îngroașe femeia. așteptarea ei dintre întâlniri e umplută cu imagini a ce vor fi fost și a ce vor fi. simone știe că charles o va părăsi (este, până la urmă, o amantă) și caută să tot creeze dependențe pentru el față de ea prin perversiuni și imaginații - ca o șeherezadă erotomană.

iar așteptările ei, experiențele numeroase, inversiunile - ea e uneori bărbatul, iar el femeia - vocabularul ei libertin și frumos - toate m-au făcut să merg cu cititul mai departe, ca într-o intrigă livresc elaborată.
nu prea știi la un moment dat ce e adevăr și ce e imaginație în scrisorile franțuzoaicei. nu știi dacă nu e grafomană nevrotică. însă, în ceea ce privește limbajul, tipa e maestră cum puțini scriitori cu ștaif por fi.

chestii tari
1. am auzit pentru prima oară în cartea asta despre sexul anal cu țâța :
Apoi am avut îndrăzneala nemaivăzută în gaura fundului tău adorat vârful roz al țâței mele mari! Îți masturbam fundul cu năsturelul ăsta. Cred chiar că intra puțin în carnea brună! Îți scotoceam carnea tulburată și cu limba, iar tu juisai deja! (p. 208)

2. simone îi propune următorul mijloc de despărțire:
Nu pot să cred că doi ani de amintiri ca ale noastre se pot termina așa, dintr-un capriciu. Cearta noastră aș prefera să se termine cu o limbă în fundul sau pe mădularul tău. (p. 294)

***

se cuvin laude editurii trei, ce oferă, prin intermediul acestei colecții (probabil singura de la noi), eroscop, așa literatură (erotică) bună.

scrisorile originale

„amurg“ de osamu dazai

osamu dazai

amurg

 (斜陽)

 editura polirom, iași, 2008

 traducere de angela hondru
 213 pag. broșate
 coperta de carmen parii

o carte prea-trist de frumoasă

nu prea mă împac cu cărțile triste și deprimante, însă când e vorba de parfumul de cireș înflorit de roman japonez, treaba se schimbă.

la-nceput, am crezut că osamu dazai e o scriitoare, și nu un bărbat: personajul feminin, kazuko, a fost prea serafic și prea sensibil pentru-a fi cunoscut de-un suflet îmbătat de testosteron. dar când am dat peste al doilea personaj, naoji, fratele lui kazuko, am recunoscut aceleași vicii ca ale scriitorului: dependența, depresia și sinuciderea.

și, așa cum scrie în toate recenziile - viciul de a fi nobil japonez, în epoca onoarei înfrânte de după război. ce-ți mai rămâne în sărăcie decât suferința?

O senzație de neputință, de parcă mi-ar fi pur și simplu imposibil să continui să trăiesc. Valuri de durere se izbesc necontenit de inima mea, precum norii albi mânați de vânt pe cer, după furtună. O emoție puternică, un fel de neliniște, îmi sfâșie inima. ca apoi să mă lase în pace. Îmi dereglează pulsul și-mi taie respirația. Uneori totul pare să fie învăluit în ceață, privirile mi se întunecă și simt cum toată vlaga mi se scurge prin vârful degetelor. (p. 68)

coperta ediției franțuzești

dar până la urmă, kazuko face o „revoluție“: găsește un bărbat și face un copil cu el, prefăcându-se sieși că e amorezată. își ucide astfel noblețea, copulând cu un scriitor ghiuj, știrb, bețiv și ratat. și, luându-și drept reazem acest copil, iese cu eleganță din cercul strâmt al educației nobiliare, dar inutile.

Știu că aristocrații nu mai sunt ce-au fost cândva, dar, dacă tot trebuie să dispară, măcar să dispară elegant. (p. 46)

însă frumusețea romanului nu e e dată de subiect. ci de propozițiile simple, scurte, pline de poezie, ca picăturile de ploaie ce te răcoresc sub soarele de vară. imaginile simbol despre natură, despre șerpi, despre vise, un foc aprins, o eșarfă, lacrimi, neputințe, universul casnic meschin și aspectele mărunte ale vieții - acestea alcătuiesc viața și cu ele scrie japonezul osamu dazai.

eu așa am făcut:
am uitat subiectul.
am savurat cuvintele japonezlui, așa cum admiri petala îndoită diferit al fiecărei flori de mac, sperând ca, la final, să vezi întreg câmpul de maci.

vedeți și voi dacă vă veți bucura de câmpul de maci al lui japonezului osamu dazai.

„manualul“ de epictet

epictet

antidepresiv la purtător. manualul

eγχειρίδιον

ed. seneca lucius aenneus, buc., 2015

traducere de ioana costa

62 de pagini broșate

copertă și viniete de iulia costache

„antidepresiv la purtător“. patru chestii

1. lăudabilă inițiativa editurii seneca de a relua în traduceri noi operele filozofice ale filozofilor greci stoici - seneca, și prin acest volumaș, pe epictet.

2. și mai de lăudat este formula dinamică și „interactivă“ a cărții, cu viniete ce dinamizează textul și cu rânduri pentru notat - fiecare cum e la el.

3. prefața lui andrei pleșu poartă mesajul reluării filozofiei de început, aceea cu scop practic, ca o căutare a unui mod de viață ideal. și nu, ca azi, filozofia ca discuții specializate despre concepte intelectuale și sterile.

4. este remarcabil efortul clasicistului ioanei costa - de care, din păcate, andrei pleșu se va distanța în traducerea unei opere a lui dimitrie cantemir -  de a relua iniția traduceri latine celebre (cato, plinius, și opera completă din seneca) dar și din greacă (din biblia din 1688, din septuaginta) cum e în cazul de față.

traducerile ioanei costa se caracterizează printr-o actualizare de bun simț a vocabularului filozofic, nimerită cititorului contemporan.

despre o altă traducere a manualului, am scris aici.

este și cazul traducerii de față, a treia în limba română.

ce-am învățat din „manualul“ lui epictet?

la această nouă lectură, am învățat:

• faptul că sunt singurul responsabil de fericirea sau nefericirea din viața-mi proprie 
• faptul că gândurile sunt cele care mă fac fericit sau nefericit - adică totul stă la mine în cap.
• faptul că pot trece prin orice tragedie, dacă știu cum să mă gândesc despre ea.
• faptul că nu pot fi cu adevărat liber, dacă depind de dorințe și de lucruri ce depind de alții.
• că cel mai important este cum mă prețuiesc eu, și nu cum mă prețuiesc alții.
• faptul că orice se plătește.
• să aflu la ce mă pricep și să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala.
• tot ce fac, să fac acum.

„valetul de pică“ de joyce carol oates

joyce carol oates

valetul de pică

(jack of spades)

 editura litera, bucurești, 2016

 traducere de adriana bădescu

204 pagini legate

coperta de flori zahiu

un dr. jekyll și mr. hyde ratat

este prima carte - și, cred eu, și ultima - pe care-o citesc, scrisă de joyce carol oates, autoare americană a peste 40 de romane, de toate genurile literare (cică). evident că, din atâta grafomanie, nu ies numai capodopere, ci și gherle. cum e, bunăoară, acest roman.

din fericire, subțirel ca număr de pagini, se încadrează în genul (trădat, zic eu) thrillerului psihologic. la început nu știi dacă face mișto de policier-urile lui poe sau king, dar când te prinzi că nu-i glumă, și că romanul e scris pe un ton serios, e prea târziu.

care-i subectul?

un nene scriitor scrie romane polițiste cumințele și morale, în care personajul negativ e pedepsit la final.
dar ce să vezi?
el mai scrie și romane mai hard sub pseudonimul jack of spades, fără știrea nimănui. aceste romane le ține la subsolul casei, fără știrea la fel de nimănui, iar în aceste romane hard el își exprimă defulările vieții.

până când o ciudată procesomană îl dă în judecată pentru plagiat. și așa, instinctele lui adormite de răufăcător se scoală brusc și iată-l pe scriitorul nostru răufăcător ca în romanele sale. ca un adevărat raskolnikov, vrea s-o omoare pe femeie.

dozajul tensiunii e bun. dar doar în prima treime, când nu prea-ți dai seama.
apoi totul devine previzibil, dorita tensiune psihologică (alternanța dr. jekyll și mr. hyde: scriitorul bun și scriitorul rău) se fâsâie, iar ca cititor, ți-e târșă să mergi mai departe, ca să nu fii și mai dezamăgit.

iar la final, tragi un pizda mă-sii și-ți promiți să te ferești de-acum încolo de doamna joyce carol oates.

„lupta mea. cartea a doua“ de karl ove knausgård

karl ove knausgård

lupta mea, II: un bărbat îndrăgostit

(min kamp. andre bok)

editura litera, bucurești, 2015

traducere de simina răchițeanu

 685 pagini legate

 coperta de andreea apostol

ecorșeu literar

desigur că numitul karl ove knausgård nu e singurul care-și exhibă cele mai mici amănunte ale vieții sale - cum spuneam despre volumul unu - de la gesturile cele mai frivole până la gânduri intime, stânjenitoare chiar și pentru cei apropiați lui.

despre primul volum al sextalogiei am scris aici.

ba chiar, după asemenea digresiuni exasperante, pe zeci de pagini - de pildă, cum o cucerește pe viitoarea nevastă (și ea scriitoare) linda boström, cum se tachinează reciproc și cum devin dependenți unul de altul - el scapă de indiferență, ea scapă de depresie -, mai ales când apare copilul. primul, al doilea, al treilea. se pare că în prezent și al patrulea.

În primăvara în care m-am mutat la Stockholm și am întâlnit-o pe Linda, lumea s-a deschis dintr-o dată, și intensitatea ei a crescut în același timp cu o viteză nebună. (p. 84)

relație din care el dorește să scape, câteva ore pe zi, ca să scrie.

karl ove knausgård știe că trebuie să scrie, știe că trebuie - prin scris - să se descopere scriind. că reluându-și prin scris viața trecută, își va găsi sensul. care nu e familia, nici măcar nu e scrisul.

Literatura nu înseamnă doar cuvinte. Literatura este ceea ce cuvintele trezesc în cititor. (p. 154)

linda boström knausgård, femeia de care se îndrăgostește și actuala soție sursa

epicul knausgårdian

de ce aș citi cum se îmbată karl ove knausgård și-o face de căcat pe nevastă-sa?
de ce aș citi despre unele stânjeneli paterne față de copiii lui din cărucior?
de ce aș citi cum se răstește la karl ove knausgård la o vecină isterică?
de ce aș citi cum își pierde telefonul la metrou?
de ce aș citi despre ideile lui karl ove knausgård din dialogurile cu alții?
de ce aș citi cum își scrie karl ove knausgård , pas cu pas, romanul pe care tocmai îl citesc?

poate pentru că karl ove knausgård vrea să-i intru-n viață și-n familie.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să-l simt aproape în umanitatea lui umilă, la fel cu a mea.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să empatizez cu codianul lui.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să mi se plângă de defectele lui și să se mândrească cu reușitele lui.
poate pentru că karl ove knausgård vrea să-l cunosc și să-i devin prieten.

Să nu te crezi cineva!
Să nu cumva să-ți închipui că ești cineva!
Pentru că nu ești. Ești doar un mic rahat dichisit și mediocru.
Să nu te crezi cumva special! SĂ nu crezi că valorezi ceva - pentru că nu valorezi. Ești doar un răhățel.
Așa că lasă capul jos și pune-te pe treabă, rahat mic ce ești! Așa, cel puțin, vei obține un rezultat. Taci din gură, lasă capul în jos, muncește și fii conștient că nu faci doi bani!
Asta era suma întregii mele experiențe. (p. 597)

de ce dostoievski e un scriitor pentru adolescenți?
de ce-și dorește karl ove knausgård ca singurul scop al traiului într-o metropolă, cum e stockholm, e să poate fi se simtă întotdeauna singur?
de ce singurul lucru la care se referă scrisul este el însuși?
de ce în stockholm totul e gândit în așa fel încât oamenii să nu intre în legătură cu alții?
de ce viața nu produce nimic, face doar timpul să treacă?
de ce viața e măreață, pe cât și-o face fiecare?
de ce e arta ceva cu care rămâi singur?
de ce îi preferă pe knut hamsun, paul celan?
ce crede karl ove knausgård, la finalul celor 680 de pagini, că a pus în mișcare?

o saga interioară ce merită citită

pentru nevrozele contemporane din ea
pentru literatura reflexivă ce o reprezintă
pentru ambiția reflectării unei vieți întregi
sau pentru - cine știe? - a-și face, tu, cititorule, un prieten scriitor din norvegia.

un interviu neconvențional luat de vice:

„lupta mea. cartea întâi“ de karl ove knausgård

karl ove knausgård

lupta mea, I: moartea unui tată

(min kamp. første bok)

editura litera, bucurești, 2015

traducere de ioana-andreea mureșan

 511 pagini legate

 coperta de andreea apostol

o saga interioară

m-am bucurat când am văzut că apare și la noi, acest roman uriaș, în șase volume, care mă uimise în ediția franțuzească de la folio gallimard.

e un roman destul de greu, ți se ia la un moment dat să trăiești alături de autor - căci personajul este autobiografic - însă tocmai acesta este meritul cărții, pe lângă sinceritatea debordantă - ce încă-i mai poate oripila pe mulți - că TE AFLI ACOLO, alături tot timpul cu autorul, că trăiești practic cu karl ove knausgård.

pe 500 de pagini, autorul alege felii din viață și le descrie, le amestecă pe unele ca pe cărțile de joc, astfel încât să-și dea seama de propria viață. căci aceasta este de fapt lupta sa, pe care și-o clarifică în volumul 2:

Viața pe care o duceam nu era a mea. Încercam să mi-o apropriez, aceasta era lupta mea, căci îmi doream să reușesc, dar dădeam greș, dorința de altceva distrugea constant tot ce făceam. (lupta mea, cartea a doua, trad. simina răchițeanu, p. 81)

ceea ce urlă din paginile cărții este mirarea. autorul se miră de experiențele lui, de viața sa așa cum a reținut-o memoria. mii de gesturi dintre cele mai banale, de la felul mersului pe stradă și până la obiceiurile de căcare sunt reluate aici, cu descrieri nude, ce-l surprind pe autorul însuși și deci pe noi. el (cel din memorie) este lumea, mirarea sa este în fața lumii. dar el, el unde e?

Totul a devenit rațiune, chiar și trupurile noastre nu mai sunt trupuri, ci idei despre trupuri, sălășluind în cerul de imagini și reprezentări din noi și de deasupra noastră, unde este trăită o parte tot mai mare a vieții noastre. Granițele a ceea ce nu ne vorbește - ininteligibilul - au fost eliminate. (p.264)

karl ove knausgård a fost comparat cu proust, însă proust caută resorturi, asemănări și le găsește de fiecare dată. însă karl ove knausgård nu găsește nimic - sau cel puțin până acolo unde am citit eu: el zice: iată ce făceam eu, ce ce vedeam atunci! dar nu eram eu acela în totalitatea mea, căci mai era o parte din mine acolo, în afara celui care făcea, era acela care dorea altceva.

Singurul lucru pe care l-am învățat în viață e să îndur, să nu pun niciodată întrebări despre lucrurile astea și să purific dorința, tânjirea care se naște din el în scris. Nu îmi dau seama de unde vine acest ideal, și, când îl văd acum, negru pe alb, în fața mea, pare aproape pervers: de ce datoria înaintea fericirii? Întrebarea despre fericire e banală, dar nu și cea care decurge din ea, cea despre sens. Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la o pictură, dar nu când mă uit la copiii mei. Asta nu înseamnă că nu-mi sunt dragi, căci îmi sunt, din toată inima, ci înseamnă că sensul pe care ei îl conferă nu poate umple o viață. Cel puțin, nu pe a mea. (pp. 45-46)

în acest prim tom, printre câteva fragmente despre perioada când chiar scrie această carte (în care e părinte cu 3 copii, însă dorește să aibă timp să fie și scriitor), karl ove knausgård rememorează viața sa de adolescent orgolios și mândru, însă introvertit și asocial. vrea să fie muzician, însă se ratează, e cu o fată, însă râvnește la alta, vrea să rămână acasă, dar pleacă să locuiască în altă parte.

în a doua parte - oarecum în continuarea copilăriei - ne descrie ce-a făcut el când a i-a murit tatăl în alcool și mizerie: a făcut curățenie în casa unde acesta murise! datoria sa de fiu i-a rămas necunoscută, căci nu dorea să plângă, însă, involuntar, o făcea.

Toate acestea se derulau în interiorul meu în timp ce coboram, toate mă făcură să fiu conștient de lucrurile care mă înconjurau, însă doar la suprafață, doar în doar în stratul cel mai din afară, fiindcă tata era mort, și durerea ce apăruse în mine se infiltra în tot ce gândeam și simțeam, forțând parcă suprafața. (p.489)

alte impresii despre volum: la ema (dezamăgită), răzvan van firescu, albă ca zăpada, dana dumitru, bookhub, anca spiridon (cărțile tinerilor).

karl ove knausgård (dreapta) si fratele său (sursa)

cele șase volume ale romanului sursa

karl ove knausgård adolescent

sursa