La început au fost Povestiri istorice de Dumitru Almaş. Pe coperta mare, voievodul Ştefan pleacă la luptă. Am 5 ani, iar la bunica, de Crăciunul lui 1981, mama îmi dăruieşte cartea. Mirosul sobei. Nu ştiu încă să citesc, aşa că mă las vrăjit de ilustraţiile poveştilor. Bucurie. Ha, ha. Aşa mă întâlnesc cu desenele lui Valentin Tănase.
La şcoală, primesc
Cutezătorii. Pe ultima pagină, benzi desenate. Din nou,
Valentin Tănase. Primesc şi
Luminiţa şi
Şoimii patriei. Întâlnesc alţi eroi, înfăţişând mitologia mea de personaje.
Învăţ să desenez şi eu. Fac benzi desenate. Copiez pe geam chipurile dragi din casetele colorate. Desene lui
Valentin Tănase. Apoi le colorez, în caiete şi planşe. Am albumele mele mele. Pastişez.
Cumpăr cărţi. Banii de buzunar se duc pe copertele familiare. Recunosc stilul. Lui
Valentin Tănase. Cărţi pentru copii şi tineret. Unele au şi ilustraţii. Uraa. Desenate tot de el. Părinţii ştiu deja cum să-mi aleagă din librărie darurile de Moş Gerilă. În vacanţe, la chioşcurile de ziare, încep să caut almanahurile anuale în care apar desenele lui.
Particip şi eu, în sfârşit, la un concurs de benzi desenate. Am 13 ani. Iau menţiune. Un joc de şah şi o geantă de voiaj. Cu care plec în 1989 în excursie la Bucureşti. Împrenună cu tata. Vreau să văd fresca de la Muzeul Militar. Pictată tot de
Valentin Tănase.
După 1990. Cumpăr tot mai multe cărţi cu copertele lui. Găsesc chiar şi
Cei trei muşchetari, aşa că arunc ediţia în care-am citit romanul prima oară. Apar revistele BD. O groază de comori grafice.
Între timp, în cei 20 de ani, aflu că are expoziţii, pictează fresce. Chiar şi biserici. Ridică statui, proiectează monumente.Tot
Valentin Tănase.
***
Sîmbătă dimineaţă. 17 septembrie. Sunt acasă la
Valentin Tănase. Admir.
Atelierul. Un tablou neterminat. Schiţele. Pensulele. Şevaletul. Şi mai ales.
Mâinile. Care au născut decorurile minunate ale copilăriei mele.
Îmi retrăiesc copilăria. Aş vrea să-i vorbesc despre sutele de ore petrecute cu creaţiile lui. Dar mă înfrânez cât pot. Şi-l ascult. Şi-l admir. Nu-mi vine să cred că e, totuşi, un om.
Dar urma pensulei. Liniile desenului. Textura pânzei. A hârtiei.
Simt lumina ce trece nemijlocit prin ele, şi-mi dau seama că trăiesc acum ceva unic.
Mulţumesc.
îi mulţumesc lui constantin pîştea care a intermediat întâlnirea unui fan cu creatorul obiectelor admirate. sursa picturilor este aici.
