„crize“ cu temă gay

m-am dus curios la piesa crize, după mihai ignat, desfășurată la subsolul hotelului banat de la rosetti. abordarea a fost următoarea: se ia o piesă despre crizele în cuplu (hetero) și se aplică la cupluri homo: unul de băieți, altul de fete. se adaugă muzică, costume deșucheate, dans cu doi băieți în slip și bocanci, câteva reflectoare colorate curcubeu și gata! 

m-așteptam la ceva șocant, nu știu de ce. probabil că îmi imaginam cum cu toții, actori și spectatori, sfârșesc într-o orgie underground, într-o încolăcire amorală, dar profund artistică. a fost un spectacol obișnuit, dar nu îndeajuns de obișnuit ca să plictisească. pentru că trebuie să spun că n-am hăhăit deloc la poantele din text. în schimb am căutat cu ochii să văd ce mă mai surprinde: vreo melodie? vreun dans? vreun cântec? 

am remarcat-o pe lăcrămioara bradoschi, perfectă în rolul gagicuței vulgare și înnebunitoare. și pe alec secăreanu, reușit în ipostaza partenerului sfios și fițos. trebuie musai amintiți cei doi dansatori, pe care inițial i-am crezut culeși din vreun bar gay, fiind de fapt, doar doi actori talentați ce și-au însușit temeinic lecțiile de coregrafie: bogdan iacob și alexandru marin. 

nimic scandalos, doar o îndrăzneață perspectivă a unei piese de teatru. trailer-ul aici.

________________________________________________________________

schopenhauer-ul lui radu gabriel pârvu

aud în perioada aceasta tot mai mult - probabil campania electorală le-a acutizat - pesimisme, fatalisme, scârbe și dorințe de a abandona țara asta în care ceilalți nu fac nimic, numai pesimistul / fatalistul / scârbitul se luptă și face și drege și nimeni nu-l vede și nu-l apreciază.

în timpul acesta, unii oameni, fără a fi fataliști, pesimiști, scârbiți, se înhamă la munci, pe care unii le-ar considera fără de folos. de pildă, cui folosește pierderea (el ar spune câștigul) unui om din viață a 7 ani muncind, pentru a traduce, acasă la el la pitești, din germană, peste 1400 de pagini din lumea ca voință și reprezentare, cartea fundamentală a filozofului neamț arthur schopenhauer. prima dată, căci prima traducere - de-acum 17 ani, fusese făcută de vreo 3 traducători, mult mai rapid, din franceză, coroborând cu germana pentru editura moldova din iași.  

dar radu gabriel pârvu - traducător al lui kant (religia în limitele rațiunii pure, întemeierea metafizicii moravurilor), schelling (sistemul idealismului transcendental), fichte (doctrina științei), schopenhauer (despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente), dar și povestiri de kafka și 3 volume de corespondență a aceluiași - s-a gândit că de la eminescu încoace ar trebui să avem și noi, românii, o versiune neaoșă a tratatului filozofic schopenhaurian. 

ce dacă a apărut la humanitas, iar unii nu-l agreează pe gabriel liiceanu? ce dacă la lansare a vorbit o oră despre schopenhauer horia patapievici, iar unii nu-l agreează? 

trebuie lăudat un om care a tradus cu acribie în fiecare zi rânduri de filozofie, consultând tratate de medicină, cosmologie, istorie ale vremii filozofului. și care - lucru extrem de important pentru noi, românii! - chiar și-a finalizat proiectul.

radu gabriel pârvu este filolog, profesor de științele comunicării și decan al facultății de științe juridice, administrative și al comunicării din cadrul universității "constantin brâncoveanu" din pitești. în filozofie a scris o lucrare despre dilthey.

 

modele românești: ștefan câlția

 

în seara aceasta, la cafeneaua critică a lui ion bogdan lefter, l-am cunoscut pe ștefan câlția. un pictor celebru și de succes în românia și nu numai. la 70 de ani, a vorbit simplu despre viața lui și despre oamenii pe care i-a cunoscut. un om modest, căruia i-a plăcut munca sângerie cu culoarea - brazda pe care i-a dat-o Dumnezeu s-o muncească în viața asta.

care i-a fost rostul de artist? acela de a lua un obiect, pe care omul obișnuit, în graba lui zilnică, nu-l mai vede și de a i-l arăta. căci obiectul acela face parte din creația atât de frumoasă a lui Dumnezeu.

un artist care a înțeles că povestea este adevărul ce iese din el, că felul cum o spune e doar în el însuși și-l reprezintă. să ne căutăm dar să ne descoperim, căci ceea ce unește este faptul că suntem diferiți.

plecat din făgărașul copilăriei lui, în care oamenii simpli se plimbau pe deal, beau sirop de mesteacăn, admirau bujorii înfloriți și se minunau de fiece floare ca despre un lucru foarte mare, ștefan câlția a știut să păstreze admirația pentru maeștrii săi - graficianul julius podlipny și pictorul corneliu baba. le-a adunat pe toate acestea și le-a pus, în chip de semne de tuș sau culoare, în operă sa.

amestec de realism și fantastic, tragism și inocență, tablourile sale mi se par că exprimă tristețea omului care e nevoit să tot meargă și să nu se oprească nicicând. cum a spus și în seara aceasta, ca să pleci din „locul tău“, trebuie să pleci pe nu pe orizontală, căci, după primul deal, nu-l vei mai vedea, ci pe verticală, de unde îl poți vedea tot timpul și de care te vei lega ca printr-un cordon ombilical, făcând parte din ființa ta dintotdeauna.

am plecat din sala mică afumată de club a cu bucuria entuziastă că am întâlnit un om împlinit, care a mers pe drumul său, prin muncă asiduă. Stefan Câlția, un Om mare ce trebuie ascultat și admirat cu prisosință. 

o altă impresie despre astă-seară la cristina.

 

două interviuri cu pictorul aici și aici, iar un film cu el aici.

__________________________________________________________________

„viața e vis“ de pedro calderón de la barca

pedro calderón de la barca

viața e vis

(la vida es sueño)

ed. univers & t.n. caragiale, 1970

traducere de sorin mărculescu

128 de pagini broșate

coperta de veniamin micu

ce e viața? un delir. 
ce e viața? un coșmar, 
o nălucă, nor fugar, 
și-i mărunt supremul bine, 
căci un vis e viața-n sine, 
iară visul, vis e doar. (p.88)

aceasta e concluzia celei mai celebre piese - viaţa e vis - a dramaturgului baroc spaniol don pedro calderón de la barca.

despre ce e vorba?

în polonia, regele basilio, speriat că studiul cărților îi arată că urmașul lui va fi un tiran, îl închide pe copil într-un turn, pe viață. însă, după ani, se răzgândește și, înainte de a preda tronul unor nepoți din moscova, îl adoarme apoi îl aduce la palat ca prinț. evident, rod al educației animalice și al dorinței de răzbunare, tânărul năpăstuit, segismundo, începe să comită crime:

iar de vreme ce-un părinte,
cu asprimi atât de grele
și atât de sterp de milă,
mă înstrăinează-orbește,
ca pe-o fiar-apoi mă crește
sau ca pe-un monstru-n silă
și să mai și mor se roagă, 
ce însemnătate are
că nu-mi dă o-mbrățișare
când ființa-mi fură-ntreagă? (p.61)

ceea ce-l determină pe rege, convins de implacabilitatea sorții, să-l ducă înapoi, adormit.

astfel că tânărul va crede că ziua sa ca prinț n-a fost decât un vis și cugetă, asemenea lui hamlet, la rosturile vieții.  

 joaquín furriel în rolul segismundo

drept e: decă să-năbușim

fiara-n noi, turbata vrere,

ura, setea de putere, 

de-o mai fi în vis să fim,

și-o să fim, căci viețuim

pe-un tărâm atât de rar

că un vis ni-i traiul doar,

și deprinderea mă-nvață

că-și visează-ntreaga viață

omul, până treaz e iar. (p.87)

culmea este că segismund se înțelepțește. dacă în 1001 de nopți, o astfel de experiență înnebunește, aici e invers. căci nemulțumirea poporului să fie condus de moscoviți naște război civil iar segismond iese învingător. dar el nu mai pedepsește, ci iartă. 

că visez și vreau doar bine

să mai fac, căci de prisos

binele nu-i nici în vise. (p.97)

putem spune că segismond s-a trezit și nu mai vrea să se supună viselor, că încearcă ceva nou, că iese din soartă. face un fel de experiment. spre deosebire de hamlet, care, scârbit de viață, vrea să moară, segismund e deschis la trăirea clipei:

de-i așa și dacă scris e

să vedem cum se destramă

maiestate și putere,

măreție, glorii, fală, 

să-nvățăm măcar să prindem

clipa ce ne e lăsată, 

căci doar ea ne dă plăcerea

care-n vise ne desfată. (p.116) 

... totu-n

fericirea omenească

piere ca-tr-un vis la urmă, 

și de-aceea clipa de-astăzi

vreau s-o folosesc, cât ține,

implorând iertarea voastră

pentru ce-am greșit, căci lesne

cei cu suflet nobil iartă. (p.128)

acestea sunt cuvintele care încheie frumoasa piesă, lăsându-ne în efemeritate: dacă totul e vis, în trezie clipa trece, ce facem ca ceva să rămână? binele, răspunde moral calderón, binele pe care visele nu-l au, binele însemnând a cere și a da iertare. a regla lucrurile - căci mai sunt, desigur, și alte personaje - și chiar a le pedepsi (ca trădarea: cine a trădat o dată, va trăda și a doua oară). înseamnă justețea. evident că și aceasta e relativă... 

iată-ne deci în plin relativism existențialist, în secolul 17 al spaniei.

se cuvin omagii traducătorului sorin mărculescu, care a făcut o traducere ca o bijuterie. alături de celelalte bijuterii: transpunerea în românește a baladelor spaniole (romancero), a operelor complete ale lui baltasar gracián și - fapt unic în lume - traducerea de unul singur a operei lui miguel de cervantes, ba chiar și opera apocrifă a lui don quijote (de alonso fernández de avellanedade).

„regii nisipurilor“ de george r.r. martin

george r.r. martin 
 regii nisipurilor 
(sandkings)
 editura nemira, bucurești, 2010 
traducere de ion doru brana
 coperta corneliu alexandrescu

fiori pe șira spinării

 povestirea „regii nisipurilor“ dă titlul volumului de nuvele al lui george raymond richard martin, autorul celebrei de-acum serii cântec de gheață și foc. mi-a fost semnalată ca uimitoare, asemănătoare cu o nuvelă de poe prin macabrul ei. și așa este.

pe scurt, lui simon kress îi place să se joace cu animalele, așa încât își cumpără câteva colonii de insecte războinice. acestea au o regină și trăiesc în castele, pe care proiectează chipul stăpânului lor, adică chiar al lui simon kress.

proprietarul organizează pariuri pe războaiele dintre coloniile insectelor, pe care le înfometează și cărora le inventează tot felul de lupte sadice. și le înfometează. nu știe că va cădea în propria capcană. și odată cu sadismul, ca în dorian gray, chipul de pe castelele insectelor se schimbă în rău. la fel și insectele.
și totul începe să se transforme, din ce în ce mai precipitat, într-un coșmar. insectele încep să mănânce oameni și cresc în dimensiuni.

ce va face simon kress să scape de „animalele sale de companie“? sau va scăpa oare?

martin știe să dozeze suspansul și cu propoziții scurte percutează bine - auzea zgomote. nimic, nicăieri. scrâșnet. trosnet. scrâșnet. evident, nu ne așteptăm la cine știe ce emoții de scriere, dar din cele de groază, din plin!