go away, i'm reading

„orașul și stelele“ de arthur c. clarke (cu video)

arhur c. clarke 
 orașul și stelele 
 (the city and the stars)
ed. multistar, piatra neamț, 1992
 traducere dan mihai pavelescu 
 267 de pagini broșate 
 coperta de cătălin maxim

un sefe clasic

aș pune pe locul doi, după sfârșitul copilăriei acest roman al lui clarke (randezvous cu rama nu mi-a plăcut prea mult).

are cam de toate: imaginarea unui oraș carapace, hiper computerizat și hiper securizat, în ineriorul căruia 10 milioane de oameni au tot ce vor și trăiesc reîncarnați milioane de ani, într-un dolce far niente. din când în când, câte unii mai rup „armonia“, să iasă din plictis. în țarcul lor, și-au făcut lumea ideală. afară, e doar deșertul și pericolul.

dar tânărul alvin, eroul romanului, trebuie să schimbe lucrurile. să fugă și să descopere lumea - planeta, galaxia, universul. cum anume, cine-i sunt prietenii și cine dușmanii, va trebui să citiți cartea.

evident că roamnul are bucle - explicațiile tehnologice ale orașului diaspar, descrierea planetelor către care pronește alvin, finalul descris în amănunt, care nu lasă loc de nici o interpretare -, doar a fost scris după o povestire.

totuși, mi-au plăcut câteva probleme pe care le pune arthur clarke: ce riscuri poate avea o viață îndelungată și comodă? ce înseamnă o lume fără copii? ce se întâmplă dacă ne dăm pe mâna roboților? de ce alegem extremele: fie tehnologia, fie psihologia? de ce este importantă credința în orice civilizație? etc.

nu știu de ce mi-a plăcut atât? poate că n-am mai citit demult un clasic sefe?

alte păreri despre roman la  george b. moga și keeper's (care-a citit-o în același timp cu mine).

prima mea impresie livrească video
cu erată: autorul e britanic

despre credința mea

evident, să spui astăzi că crezi în isus cristos, și mai ales pe un blog, pare ceva ciudat. mai bine scrii despre o aplicație nouă de iphone, sau comentezi cât de genială e ultima reclamă la coca-cola, cât de cretină e ultima declarație politică a lui ponta sau faci mișto de gherţoiul întâlnit pe stradă. sau pur şi simplu pui un advertorial plătit despre nu ştiu ce produs bancar.

deşi bunicele noastre se buşesc pe la moaşte de se prăpădesc jurnalistele comentându-le, credința - şi aici nu voi vorbi despre religia ca dogmă sau de biserică ca instituţie - ține printre intelectuali încă de obscurantism și de o oarecare nebunie. deşi în clipele de inconştientă - îţi pică avionul sau ai orgasm intens - scapi involuntar un doamne, dumnezeule, când e vorba despre aspectele raţionale, „trebuie“ să-ţi pui credinţa sub obroc şi cu nici un chip să nu-l vei strecora pe dumnezeu în vreo conversaţie „serioasă“. vei fi socotit fie pierdut pentru societate, fie vreun sectant periculos. să-ţi afirmi public credinţa în treime a devenit un soi de tabu, așa cum nu ai voie să pui la îndoială holocaustul evreiesc sau să-l caricaturizezi pe profet, allah să-l binecuvânteze și să-l miluiască. 

dar eu mi-aduc aminte de discuțiile aprinse din dormitoarele căminului studenţesc sau din spălătorul din armată, discuţii care se opreau, ați ghicit, la existența sau nonexistența lui dumnezeu. prea tineri fiind, argumentam fiecare după puterile noastre: dacă există dumnezeu de ce permite să moară copiii mici, sau dumnezeu fireşte că există pentru că altfel apa de la bobotează s-ar împuţi în sticle. vorbeam mai puțin despre isus, deși toți simpatizam cu „revoluția“ iubirii a lui isus, a proprietății comune din creştinismul timpuriu și a disprețului față de clerul - cel de atunci ca şi de cel acum - pavoazat şi ipocrit. dar pe-atunci, tânăr fiind, când sângele fierbe, nu vorbeşti despre dumnezeu decât ca noţiune filozofică. şi nu de prezenţă sprinjinitoare, nu ai copii amenințați de boli incurabile, nu ai case care să-ți ardă, leucemii care să te topească dintr-o dată. pe seama părinților sau de unul singur, tinerețea te-ajută aproape întotdeauna să devii invincibil.

primele mele împărtăşanii cu vin acru şi firimituri din copilărie, făcute de mama pe ascuns, tata fiind militar şi netrebuind „să se afle“ nu-mi trezesc amintiri prea bogate, căci nu-nţelegeam nimic. de-abia pe la 10 ani, descopeream un manechin purtat pe cruce de oameni, într-o procesiune, dintr-o fotografie alb-negru din paris match. cine era crucificatul? îmi întrebam părinţii, apoi pe bunica şi rămâneam mofluz, pentru că nu ştiau să-mi spună. 6 ani mai târziu, prin 90, ascultam ca în transă pe părintele galeriu, și-l răsfoiam pe stăniloaie din filocalii. nu mult după aceea, îmi venise ideea de a lăsa şcoala şi de a mă călugări în vreun schit pierdut de lume. dar vedeţi, dumnezeu exista, şi nu mult mai târziu, într-o iarnă, dinainte de a face 18 ani, pe o tarabă, mi-l scosese în faţă pe nietzsche, ce m-a lecuit brusc, cu duşul lui zarathustric, de călugărie și alte misticisme. 

am devenit deci un om al raţiunii filozofice şi am început studiul. dumnezeu devenea ştiinţă. am început „ideile și credințele religioase“, mai întâi din dragoste de eliade, apoi din aprigă curiozitate. dar, dincolo de luciditate, o întrebare rațională mă ducea inevitabil către irațional - ce i-a convins pe oamenii de aiurea, atâtea mii de ani, să creadă? de până și socrate credea în daimoni. să fi fost numai frica de moarte?şi naivitatea în faţa miracolelor celor puternici?

despre cum împăcăm religia cu fizica citiți aici.

şi la 20 de ani, student la bucureşti, în camera de cămin, m-am apucat de citirea integrală a noului testament, în contextul familiarizării cu istoria creștinismului. apăruse o ediţie critică, pe care-o am şi acum, a lui bartolomeu anania. şi simt şi acum ochii holbaţi şi mintea trăznită la scrisorile pauline, care, cu nebunia lor ilogică, începeau să-mi acopere nevoia de explicabil a frumuseții și a tainelor lumii pe care, pân-atunci, nici o teorie filozofică sau cosmologică, nici o opinie intelectuală și nici o operă de artă nu reuşiseră să mi-o dea. și nevoia aceea, mai mult practică, de înțelegere a neînțelesurilor mari mi-a descoperit, ca alchimistului lui coelho, ceea ce fusese mereu lângă mine, la fiecare crăciun și la fiecare paști, credința într-un dumnezeu uman, isus din nazaret, cel înviat din morți. și încet-încet am devenit mai liniștit şi mai sigur. şi am înțeles de ce numea eliade homo religiosus omul total.   

iar după epistolele pauline, pascal mi-a vorbit mai întâi despre pariul său, dar mai ales despre experiența sa mistică şi m-a convins, a doua oară, că drumul meu e cel bun. au urmat kierkegaard, simone weil, luther.

evident că, în prezent, credința nu-mi acoperă totul. nu pot crede nicicum că trupurile de carne vor învia la a doua venire a lui isus. nu știu dacă „imaginea“ mea a lui dumnezeu separat de universul pe care l-a creat e corectă. nu știu încă ce înseamnă suflet, în afara unui concept „filozofic“ ce cuprinde spiritul (ātman-ul) împreună cu conștiința formată prin educație. 

despre experiența mea cu biserica, poate într-un post viitor.

 

goodreads a început anul citirii lui proust

„tabu“ de miguel gomes

tabu
o som e a fúria, portugalia, 2012
regia miguel gomes
 imdb

tabu este, cu siguranță, unul dintre cele mai bune filme noi văzute de mine în ultima vreme, alături de motoare sfinte, oslo 31 august, café de flore, sau băiatul cu bicicleta.

nu e un film cu efecte speciale, cu un scenariu complicat, cu tensiuni majore, și răsturnări de situație.  

prima parte, paradisul pierdut, cuprinde ultimele zile ale unui an și ale unei bătrâne, aurora. considerată de toți senilă și depresivă, ea are un păcat pe mâini și i-e teamă de infern. crede în vise și în rugăciuni. negresa santa, care-o îngrijește, i se pare a fi trimisa diavolului. când de fapt, aceasta citește robinson crusoe și învață limba. 

cea mai interesantă din această primă parte este pilar, vecina aurorei. e o femeie cu suflet bun, care caută binele, care ajută pe toată lumea, care e bună cu toți și se roagă pentru toți. în ciuda faptului că e teribil de singură și nefericită.

partea a doua, paradisul, este o poveste despre dragoste și vinovăție (așa au tradus germanii filmul), ce începe cu „aurora avea o fermă în africa la poalele muntelui tabu“. poveste povestită de fostl amant, din tinerețe, al aurorei.

această a doua parte mi-a plăcut cu adevărat. o poezie a cadrelor africane alb-negru, îmbinate perfect, cu voci mute ale actorilor, dar cu zgomotele naturii care dau impresia de basm. povestea de dragoste e spusă pe îndelete, cu lentoarea pe care o are viața, și cu rupturile pe care tot ea le are. montajul este perfect, tablourile urmează unul după altul în ritm fără cusur. nimic nu pare să tulbure povestea pe care o spune regizorul, și nimic n-o tulbură până la sfârșit.

o bucurie a ochiului și minții.