Două odisei

După citirea celor două cărţi despre care voi scrie, m-am întrebat: Cu ce anume am rămas eu de pe urma lecturii lor? Şi ca să fiu în ton cu titlul, pentru că orice carte este o călătorie, cu ce-a rămas Odiseu de pe urma călătoriei sale? Aşadar:

Prima carte: 

Bernhard Schlink, Întoarcerea acasă, Polirom, 2007, trad. Herta Spuhn. 

(Paranteză lungă - Am citit de acest autor Cititorul. Anunţat prin 1999 de defuncta editură Univers, auzisem a fi un bestseller. A apărut până la urmă la Polirom şi-am avut surpriza unui roman scris cu delicateţe, profund, despre trecutul amoral al Germaniei în care binele şi răul nu sunt întotdeauna sculptate-n table. Despre individ vs. grup; despre intim vs. public; despre neam vs. străin; despre tinereţe vs. maturitate – cam acestea erau temele, abordate-ntr-un stil simplu, amintind de versurile scurte ale lui Goethe. Au urmat traduse povestirile din Evadări din iubire, ce m-a surprins din nou, există acolo o povestire Fata cu şopârla... Dar n-am de gând să povestesc conţinutul acestor cărţi, nici al Crimei lui Selb, în care-i vorba despre o trecutul criminal al acestui Maigret filozof – Închid paranteza lungă).

(Paranteza a doua - dacă m-aş fi luat după coperta cărţii, neagră şi complet neinspirată, n-aş fi cumpărat în veci romanul.)

Am rămas cu ceea ce înseamnă întoarcerea acasă. După Schlink, înseamnă aşa: nu-nseamnă doar să revii la casa pe care-i părăsit-o pentru o vreme, ci şi să te-ntorci înapoi în anii copilăriei în casa bunicilor; să te-ntorci la prima dragoste; să te-ntorci la femeia pe care-o iubeşti; să te-ntorci la tatăl pe care nu l-ai văzut niciodată, să te-ntorci la Odiseea pe care-ai citit-o demult, aşa cum face eroul, Peter Debaer. Eu unul nu m-am întrebat când am văzut Sommersby ce-aş face dacă, întors acasă, nevasta mi-ar apărea în faţa unui alt bărbat, iar lângă copilul meu, un altul. Pur şi simplu nu m-am întrebat, în primul rând pentru că n-am nevastă. Dar Schlink m-a făcut să mă-ntreb. Nu vă spun ce-aş face, ci ce-a făcut eroul. A stat, a cugetat şi-a ales. Desigur, în jurul acestei canavale, Schlink a ţesut o-ntreagă poveste, cum îi şade bine unui scriitor. De pildă povestea cu ce-a făcut eroul nostru atunci când şi-a întâlnit pentru prima oară tatăl care nu semăna nicicum cu eroul imaginat în copilărie, ci un escroc, luat de apele vremurilor, un fascist/liber-cugetător/om-de-stiinta/profesor/german/american/părinte/soldat. Ce-alege fiul dintre trecut, dragoste, viitor, tată şi mamă, bine şi rău? La cine/la ce se întoarce şi unde? Ce înseamnă acasă? Zeci de întrebări şi răspunsuri pe 400 de pagini ce m-au ameţit prin frusteţea lor şi frumuseţea în care sunt puse. Cu asta am rămas, şi mi-aş dori să recitesc acest roman, aşa cum am recitit şi Cititorul. Doar un citat îl ştiu pe dinafară: Dacă refuzi să priveşti în ochi răul, el revine mereu.

***

A doua carte: Paul Auster, Nebunìi în Brooklin (cu accent pe i, nu pe u, fiind vorba de nebunii, nu de nebuni), Polirom, 2007, trad. Cornelia Bucur. (O copertă, de asemenea, tare urâtă.)

Mai citisem Trilogia New York-ului şi tare mă descumpănise. Dar, de-această dată, cartea mi s-a părut pasionantă. Eroul, un Leopold Bloom bolnav de cancer, vrea să se retragă cuminte din viaţă, dar fără voia lui, porneşte în călătoria vieţii sale. Cum arată această călătorie? N-am de gând s-o povestesc. (Va face fericiţi pe unii, se va face fericit pe el însuşi chiar, va trăi, va gîndi şi va iubi mai abitir ca pân-acum). Cu ce-am rămas eu? Cu ideea că oricând, chiar când mai ai puţin de trăit, depinde de tine – şi de zei – să guşti ambrozia vieţii. Am râs la această carte, am fost curios, acaparat, şi cred că voi însoţi mereu titlul acestui roman cu plăcerea pe care-am trăit-o şi eu, asemenea eroului, trăind şi citind.

Ai noştri ca brazii...

Pentru ca vine, vine, vine zintâi decembre - uraaaaa! - m-am gândit, inspirat şi de isuciu, la scriitorii noştri români. Mă mir că postările mele de pân-acum s-au referit mai mult la romane traduse, şi mai puţin la scriitorii noştri dragi. În afara lui Cărtărescu, despre care n-am scris mare lucru, constat cu surprindere că am ignorat nişte scriitori români foarte buni, pe care i-am citit în ultimii ani.
Păi să vedem - ordinea e aleatoare:

Alexandru Ecovoiu - al cărui Saludos m-a impresionat prin simplitatea scriiturii, uşor de tradus în orice limbă, ba chiar aud că a avut un deosebit succes în Spania. (De asemenea, cu romanul Sigma îl bate serios la fund pe Dan Brown.)
Florina Ilis - Cruciada copiilor, romanul frescă a României postrevoluţionare, al cărei stil a fost la început greoi, dar care m-a acaparat repede ca să dau de-un roman dens, greu, care-şi propune foarte mult şi realizează o bună parte.
Ioana Bradea - Băgău, care pentru mine a fost o surpriză/revelatie prin limbajul şi frust şi poetic, împănat din plin cu expresii argotice de care românii se feresc - dintr-un simt al pudorii ipocrite (1)

Filip Florian - Despre Degete mici nu stiu ce să spun: deşi nu are nimic specific, totul a fost aici minunat...
Cezar Paul Bădescu - Luminiţa, mon amour, citită pe nerăsuflate şi neîncadrabilă în vreun gen literar, dar incredibil de onestă şi de bine scrisă.
Jean Lorin Sterian - Lorgean, mai ales cu a doua parte, în care-am găsit aventurile unui constănţean - ca şi mine - în Arabia.
Petru Cimpoieşu - Simion Liftnicul, un roman destul de bun, original, care-a meritat citit.
Adrian Schiop - pe bune/pe invers - un experiment literar inedit la noi...
Desigur c-ar mai fi, n-am citit nimic de Radu Aldulescu - in republicare integrală la Cartea Românească, Răzvan Rădulescu, al cărui roman Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane îl aştept republicat la Polirom, T.O. Bobe, a cărui Buclă - pozie -, din păcate, am pierdut-o.
Ar mai fi şi poeţii, care merită mai mult decât o simplă înşiruire.
Când ni-i cinstim, când îi omagiem?
Când îi citim şi recitim?
Şi mai sunt: pictorii, sculptorii, arhitecţii, oamenii de ştiinţă ş.a., pe care nu-i cunoaştem, nu-i vedem, ci-i vedem pe alţii, "politicieni" şi "vedete" care nu merită nici o "scuipătură de flegmă, cât o rotocoală" - vorba lui Francois Villon, darmite atenţia noastră.
_________________

1) Apropo, cică în următoarea ediţie a DEX urmează să apară vai, cuvântul românesc, pân-acum total neexplicat pulă!

*) Fotografia - http://www.kerukov.ro/

Un nietzschean american pre nume London. Jack London

Mi-aduc aminte că prima oară când am auzit de acest roman al lui Jack London (foto) era pe când citeam cartea de studenţie a lui Mircea Eliade Gaudeamus, în care tânărul Eliade Ghe Mircea povesteşte cum se canonea el să vrăjească o tânără povestindu-i conţinutul minunat al acestui roman. De-ajuns să caut înnebunit prin anticariate, prin anii 90, când cărţile nu se găseau ca acum, cu ghiotura. Mai citisem Colţ Alb care, deşi pentru copii, mi se păruse fermecătoare, şi eram puţin neîncrezător, dar dacă până şi marele Eliade fusese impresionat...

Până la urmă am găsit-o. Şi-am început - un tânăr marinar cunoaşte o tânără studentă: el incult, ea învăţată; el vagabond, ea de familie. Pentru că se-amorezează de ea, ia hotărârea să se shimbe. Experienţă de viaţă are, a călătorit cu vaporul peste tot, aşa că nu-i mai rămâne decât să-şi şlefuiască intelectul. Îşi face planuri şi se ţine de ele. Un efort susţinut de altfel, care îl înalţă nu numai în ochii lui, dar şi în ochii iubitei. Aşa că citeşte, scrie, caută să publice ca să facă bani. Reuşeşte, devine celebru, dragostea se fâsâie, aşa că se blazează; cioraneşte, sfârşeşte a se sinucide. Asta-i acţiunea.

Dar, prin felul cum e scris, romanul e fermecător. E descrisă scara pe care personajul/autorul, un tânăr modest de la-nceput de secol urcă spre superioritate, sunt descrise eforturile supraomeneşti pe care acesta le depune întru propăşirea nu doar personală, dar şi socială. Am găsit nu doar intimităţi, ci însuşi pulsul Americii începutului de secol atât de burghez, am găsit filozofia lui Darwin, a lui Herbert Spencer şi-a lui Nietzsche, atât de la modă pe-atunci, aplicate, lucru rar, ce-i drept. Ce n-am găsit, deşi am căutat, a fost credinţa - nici un rând despre Dumnezeu, despre expiere sau măcar o umbră de fior religios - nimic într-o epocă în care Dumnezeu a murit, iar altă salvare decât sinuciderea nu există.

Nu-i nimic, mi-am zis de curând, aşa că am purces a-l reciti.

A! N-am spus numele romanului. Martin Eden.

De pe la bâlciu' de cărţi

Ieri am fost şi io pe la târgul de carte. Nu ştiu la câte altele am mai participat, dar cred că e al şaptelea Gaudeamus. Rememorând, parcă era mai frumos la începuturi, când era organizat la Sala Radio: eram student, simţeam că e carte de învăţătură şi-mi cumpăram o mulţime de cărţi la preţuri reduse cu vreo 30% de la Humanitas, Univers, Editura Ştiinţifică ş.a. Era o bucurie a cărţii, editurile erau mai puţine, la fel apariţiile şi lansările, mă bucuram să iau autografe de la Patapievici şi Mungiu. Acum unele edituri s-au desfiinţat, reducerile sunt minime, iar îmbulzeala e de-a dreptul enervantă... Aşa că nu prea mai cumpăr cărţi, le pot găsi pe net la reduceri mai mari, sau le pot cumpăra pe rând, din librării. Mă mulţumesc să-mi delectez ochii, zvârlindu-i obstinativ deasupra milioanelor de coperţi expuse pe mese; din când în când mai iau cataloage întru urmărirea politicilor editoriale ale mai marilor edituri...

Ce-am observat? Târgul de carte, pentru alţii, înseamnă acum 2 lucruri:

1. Vin să cumpere multe cărţi, aceleaşi, cum ziceam, pe care le pot găsi tot timpul pe net la preţuri mult mai mici decât aici, numai că aici e plăcerea înghesuielii şi a statului fericit la cozi imense (bunăoară, la Humanitas era tot timpul coadă)

2. Vin să participe la un eveniment monden - şi nu vorbesc de lansări, ci numai de plimbarea propriu-zisă, despre care apoi să povestească cu alţii - Ai fost la târg? Da? Şi io. N-a fost fain? Ţi-ai luat cărţi? Nu mi-am luat nimic, dar trebuia să ies şi io undeva, iar la mol mă tot duc...

PS: Ceea ce am remarcat la această ediţie este maimultitudinea editurilor ce tipăresc tomuri de calitate, luxoase chiar, care mă bucură mult, hardcover-maniac-ul: pe lângă Poliromu' cu cartonatele sale, Leda/Corint şi RAO, editura Art a domnului Mircea Martin mi-a confirmat plăcut surpriza de la târgul din vară. Pe lângă calitatea editărilor, standul însuşi merita văzut.

Ce alţi blogeri am întâlnit (nu toţi m-au remarcat, deh, eram ocupat cu cărţile...): Ionuca, Oompa, Gramoşii, Adrian Ciubotaru, Cezar Bădescu, Lorena.

Foto: Eu prin târg, mulţumită lui Cătălin Andrei.

Nemţesc, nemţesc, da’ balcanic

Dacă într-o zi de vară v-aţi întrebat cum repară soldatul gramofonul, nu veţi afla în această carte sau, mai bine spus, veţi afla cum nu repară soldatul gramofonul, căci “ironia e o întrebare la care primim doar nervi, nu şi răspunsuri”.

După ce am citit cartea, m-am întrebat care este conceptul acestei cărţi şi cred că el stă tocmai în citatul pe care tocmai l-am scris: Anume că, pe tot parcursul, personajul/naratorul nu caută răspunsuri la întâmplările pe care le trăieşte/descrie, ci caută emoţiile din ele, pe care scriindu-le să le retrăiască. Astfel încât am dat de o perpetuă poezie, de la primul rând până la ultimul rând.

Rezumând, miza acestei cărţi este una poetică, nicidecum una filozofică.

Dacă aş vrea să povestesc ceva din carte e ca şi cum aş povesti o poezie, mi-e imposibil. Pot însă să spun că aproape două treimi din carte este văzută prin ochii unui copil. - Apropo de asta, paranteză: cred că de la Proust încoace personajele literare favorite sunt copii, şi mă gândesc la romanele noului mileniu, de la M.J. Hyland, Uzodinma Iweala, recent apărute tot la Polirom, la Safran Foer, ca să nu mai spun de romanele tinerilor noştri romancieri rememoratori ai copilăriei comuniste. – Şi copilul acesta îşi descrie copilăria, cu bunici, unchi, părinţi, vecini, profesori, colegi şi prieteni, fapte şi locuri, ceea ce el numeşte "binele".

Un citat despre ce răspunde băiatul Aleksander Krsmanovic mamei că e acest "bine":

„Ca în seara asta, când mi-ai făcut sendvişuri pentru mâine dimineaţă, sau ca mâine, când am voie să mă duc la pescuit, fără ca tu să-ţi faci griji că o să întârzii, bine e dacă bunicul n-o să moară niciodată şi dacă peştii n-o să se mute din râu şi dacă o să se stingă focurile din Osijek şi dacă Steaua Roşie o să câştige Cupă Europeană şi la anul şi bunică-mea, katarina, n-o să ducă lipsă niciodată de cafea şi de vecine, iar Nena Fatima o să audă perfect, chiar dacă acum nu aude nimic şi dacă or să cânte casele şi dacă din clipa asta nimeni n-o să trebuiască să-şi mai facă griji legate de Croaţia şi dacă ar exista cutiuţe în care s-ar potrivi tot felul de arome, să putem face schimb într noi şi dacă n-o să uităm niciodată cum e să ne îmbrăţisăm şi... (p.223)”

Cred c-aţi prins ideea. E vorba despre un copil din fosta Iugoslavie care e prins în războiul care nu e război, ci e „ăsta”, „căcatul” sau „osătreacăimediat” şi care e nevoit să emigreze în Germania. Un om care pierde, pe lângă timpul copilăriei sale, oameni şi iubiri şi care trebuie să-şi amintească de amândouă, „şi de vremurile când toate erau la locul lor şi de cele de acum, când nimic nu mai e cum a fost”.

Aş putea face paralele şi, în timpul lecturii, m-am gândit puţin la stilul lui Marquez şi la personajele lui Bănulescu din Cartea milionarului - o proză la fel de poetică- dar nu pot să spun prea multe. Mie cartea aceasta mi-a produs o mare bucurie estetică – răspunzând, de fapt, unicului criteriu după care eu judec o carte/o capodoperă.

Cum speram cu două posturi mai jos, aşteptările mele mi-au fost chiar depăşite.

Sasa Stanisic (foto), Cum repară soldatul gramofonul, traducere Gabriella Eftimie, Polirom, 2007.

A mai scris şi Liviu

O porţie de cinism cu 199.000 lei (vechi)

Pentru că nu am găsit în librării romanul de mai jos, m-am mulţumit să citesc şi eu ceva de Frederic Beigbeder, la modă acum odată cu lansarea unui nou roman Iartă-mă ajută-mă, destul de mediatizat. Aşa că pentru că am plecat din Bucureşti, mi-am luat cu mine romanul acestui scriitor extrem de francez (foto).

Dacă la început, adică încă din metrou, m-a pufnit râsul în faţa cinismului personajului, "lucrător" în publicitate, ajuns cu cartea în autobuz, m-a cuprins puţin spaima. Nici o metafizică, doar nud desespoir contemporan. 

Între minunata lume nouă a publicităţii şi drog, personajul cărţii, Octave, judecă "la rece" lumea în care trăieşte, pe care o recunoaştem cu toţii, dar la care ne e cam frică să ne gândim, poate nu prin filtrul unui advertise-man. Dar să mi se spună în faţă că nu am nici o şansă să ies din cercul vicios al civilizaţiei, şi că am doar două posibilităţi - fie să mă droghez, fie să mă dedau desfrâului pe o insulă paradisiacă - a fost pentru mine prea mult. 

Iar, după ce m-am enervat cu cartea, colac peste pupăză, pe drumul înapoi spre Bucureşti, în autobuz mi s-a servit Traficantul de arme, şi el la fel de cinic şi de pesimist. Iată că am fost supus în câteva zile la doză dublă de cioranism, aşa că nu mi-a rămas decât să mă bucur că sunt în viaţă şi trăiesc... Cum şi de ce, îl las pe Beigbeder să se gândească. Mie nu-mi mai trebuie părerile lui.

Frederic Beigbeder, 199,000 lei, Editura Pandora-M, 2004, 300 pag.

Update: O buna recenzie a cartii, aici.