De ce e Cehov pentru mine un model de om

Aşa cum am mai scris pe-aici, am o admiraţie extraordinară pentru povestirile lui Cehov, cel mai mare autor de proză scurtă ever. După ce am citit, re sau rerecitit anumite povestiri, am căutat ceva vreme corespondenţa acestui scriitor - ceea ce ştiam despre viaţa omului Cehov, vă daţi seama, mi-era insuficient. Ei bine, de curând am devorat selecţia corespondenţei publicată acum vreo patruzeci şi ceva de ani la Editura Pentru Literatura Universală în colecţia de Opere, în 1963.

În primul rând, a trăit puţin numai patruzeci şi patru de ani. Student la medicină cu bursă, a trebuit să-şi susţină familia - tata, mama, fraţi, surori - publicând povestiri şi schiţe prin ziarele literare. Aşa că până la treizeci de ani există un volum imens de publicări, care, cel puţin pe mine, mă înspăimântă. Toate dovedesc nu talent, ci geniu. E suficient să iei una, s-o diseci şi nu se poate să nu-ţi placă ceva - dar nu vreau să vorbesc de creaţie aici. În 1888 a luat premiiul Puşkin.

“Tot ce am scris peste vreo 5 sau 10 ani se va uita, dar căile deschise de mine vor rămâne întregi şi nevătămate: acesta e singurul meu merit.” (p.149)
“Artistul observă, alege, imaginează, cumpăneşte, şi chiar şi aceste acţiuni presupun la temelia lor o problemă: că dacă nu ţi-ai pus din capul locului o problemă, atunci n-ai ce să alegişi n-ai ce să-ţi imaginezi” (p.151)

Medicul Cehov ajunge cu slujba prin provincie, unde nu numai că nu exista medicină, dar erau chiar epidemii. Munceşte enorm pentru a strânge fonduri, cerşind de-a dreptul, pentru a construi barăci de îngrijire a bolnavilor. Se neglijează deseori el însuşi, astfel că e mai tot timpul bolnav. Aşadar, sacrificiu.

“În vinele mele curge sânge de mujic, şi virtuţile mujicilor pe mine nu mă impresionează: încă din copilărie am crezut în progres, şi nu se puteam să nu cred, deoarece era o deosebire grozavă între vremea când mâncam bătaie şi vremea când nu mă bătea nimeni. Îmi plăceau oamenii inteligenţi, iuţi, politicoşi, însă cei care-şi scobeau bătăturile, sau a căror obiele răspândeau o duhoare asfixiantă, mă lăsau tot atât de rece ca şi domnişoarele care umblau dimineaţa cu părul în papiote... Judecata şi simţul dreptăţii îmi spun că în electricitate şi în vapori e mai multă dragoste de oameni decât în virtute şi în a te abţine de la carne. Războiul e un lucru rău, dar asta nu înseamnăcă datoria mea e să umblu cu opinci şi să dorm pe cuptor împtrună cu argatul şi cu nevastă-sa...” (p. 353) 

Pe la treizeci de ani, decide să participe la o cercetare în Insula Sahalin, colonie penitenciară. Călătoria şi ce află aici i se pare experienţa supremă de viaţă. Rezultatul constă într-o lucrare prodigioasă ce atrage îmbunătăţirea oficială a administraţiei insulei.
“Eu am încredere numai în oameni izolaţi şi nu văd izbăvirea decât în personalităţile izolate, risipite ici şi colo prin toată Rusia, fie că-s intelectuali, fie că-s simpli ţărani. În ei e puterea, cu toate că-s puţini.” (p. 442)

Se-apucă de teatru şi compune povestiri şi nuvele cu miză, de o mai mare calitate artistică şi umană. Primează calitatea, nu cantitatea. Se însoară doar la patruzeci de ani, cu doi ani înainte de a muri. Nimic din relele lumii nu-l atrag, rămâne până la moarte un inocent.
“Pe măsură ce îmbătrânesc, văd tot mai limpede spinii trandafirilor cu care e presărat drumul vieţii, iar materialul din care sunt confecţionate izmenele vieţii noastre mi se pare tot mai grosolan. Mi-s nervii nesuferit de slăbiţi, bani n-am şi nici n-o să am, după cum n-am priceperea şi nici curajul de-a trăi. Sănătatea mi-e şubredă, iar buna dispoziţie aproape cănu mai este cu putinţă pentru noi...” (p. 342)

“E frumoasă lumea lui Dumnezeu. Un singur lucru nu e bun noi, oamenii.” (p.282)

E foarte bun prieten cu Tolstoi şi Gorki.

“Dacă într-adevăr actorii, pictorii şi literaţii formează crema societăţii, atunci e regretabil” (p.157)

Moare la patruzeci şi patru de ani de atac de cord.

”Sunt de părere că firma şi eticheta nu-s decât prejudecăţi. Pentru mine, sfânta sfintelor e trupul omenesc, sănătatea, inteligenţa, talentul, inspiraţia, dragostea şi libertatea absolută, descătuşate de constrângere şi de minciună, oricum s-ar manifesta ele.” (p.140)

Anton Pavlovici Cehov, Opere, vol.XII, EPLU, 1963, trad. Otilia Cazimir şi Nicolae Guma

De ce Ilie Cazane?

Trebuie să spun că, de la începutul lecturii, am avut impresia că citesc un roman de Kundera, Viaţa e în altă parte, de pildă, un personaj chiar se cheamă Tamara, un fel de Tereza şi Tamina ale autorului ceh. Dar mi-am revenit repede, căci e multă poezie aici, la român - romanul e scris excelent, ca o poveste, simplu şi direct.

De ce însă Ilie Cazane? m-am întrebat eu după ce am devorat romanul. Pentru că, la sfârşit, mi-am dat seama că cele două personaje principale, Ilie Cazane, senior şi junior, nu m-au impresionat defel. 

În schimb, un alt personaj, colonelul de securitate Vasile Chiriţă, aka Autobuz - de ce această poreclă vă las să aflaţi - este extraordinar. Mie acesta mi s-a părut personajul principal, chiar dacă Ilie senior face să crească roşii cât un dovleac. Colonelul e un fel de Ivan Karamazov, vorbeşte chiar cu diavolul, deghizat în ministru. Are crize mistice, pe care le refuză cu obstinaţie. Are iniţiativa faptelor bune, chiar dacă nu le reuşeşte. Hrănit cu fragmente din Marx şi Lenin, încearcă să înţeleagă, e un Moromete securist într-o carte de Bulgakov. E pedepsit de societate, dar nu se dă bătut. Continuă singur, măcinat de problemele vieţii, ca noi toţi de altfel.

Tare mi-a plăcut colonelul Chiriţă, l-am simţit tare aproape. Voi rămâne din acest roman nu cu Cazane - de ce acest nume vă las din nou să aflaţi - ci cu acest personaj unic, pierdut într-o lume întoarsă pe dos.

PS: Deşi nu mi-a plăcut coperta cam kitchioasă, o postez totuşi... A, şi uitasem să precizez că e prima carte de Răzvan Rădulescu pe care-o citesc. 

Răzvan Rădulescu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, Polirom, 2008

O carte-a unui om deştept

Recunosc, n-auzisem nimic de acest autor ROMÂN, până a-mi povesti despre el Ionuca. Ea în schimb, mai-mai să-mi bage cartea pe gât, mai ales ca se chema O limbă comună, cică povestiri felurite, aşa-mi spusese, de unu' Sorin Stoica. Mai răsfoisem eu într-o zi într-o librărie nişte pagini de jurnal – era ceva cu Mona Muscă şi nu mă impresionase. Din O limbă... am citit pe loc o povestire destul de amuzantă despre cum eroul a adus la o lansare de carte nişte cârnaţi mirositori, ce-au înnebunit liota de participanţi. Ok, am zis, funny. Apoi gata. Mi-a stat cartea pe raft vreo două luni şi mai bine. Împrumutată. Până mai ieri, când am mai citit câteva pagini, de la început de data asta.

Mă credeţi sau nu, n-am mai lăsat-o din mână, până când m-a pălit iremediabil somnul. Apoi mare mi-a fost bucuria să găsesc imediat cartea la 4 lei în anticariatul din Pasajul Universităţii, unde stătea în teanc, la kilogram. Mi-am luat-o şi eu, fireşte.

Dar, care-i, de fapt, treaba? Păi autorul – cu vreo doi ani mai mic decât mine – şade el într-un spital românesc de tranziţie, cu o problemă medicală auditivă. Şi se gândeşte el să scrie despre felurite lucruri, despre spital, despre oamenii de-aici, despre trecutul lui literar, despre activitatea sa de meditator, despre universitatea românească, popi şi altele. Să descrie viaţa, ce mai!

Aşa, şi? Ce anume contează?

Păi, pe lângă limba, care, deşi comună, adică pe-nţelesul tuturor, e frumoasă – autorul, deşi nu pare, şi-alege cu grijă cuvintele, e conţinutul. Băi frate, este de cel mai bun simţ – ultima sa carte se cheamă chiar Aberaţii de bun simţ –, gândirea lui Sorin Stoica este firesc de naturală, dar, fireşte, total nepotrivită lumii din jur – societatea adică – pe care nu numai că o cunoaştem cu toţii, dar ne-am şi săturat de ea. Sorin Stoica o pune la locul ei şi de multe ori am avut impresia că autorul e lângă mine şi tăifăsuieşte despre strâmbătatea dimprejur. Din când în când, ca la Creangă, mai aruncă şi-un panseu, aşa, ca să mă pună pe gânduri. Ce mai, e ceva fin, vorba lui Mateiu.

Din păcate pentru noi, Sorin Stoica, săracul, nu mai e de câtva timp în lumea aceasta, vorba unui popă din carte, ăştia deştepţii mor repede.
Gata, scriu de la serviciu acum şi vă las. Plec acasă, vreau să mai citesc din cartea lui Sorin Stoica. S-o termin. Sau nu, s-o savurez pe-ndelete.

Madlene literare

Mi-au venit în gând anumite impresii sau imagini în legătură cu cărţi pe care le-am citit mai demult. Asta în timp ce un coleg îmi spunea, vizavi de Un veac de singurătate, că el îşi aduce aminte de două personaje care şi-o puneau pe rupte prin toată casa.
Evident, aceste adevărate "madlene literare" nu mă fac mai puţin muritor sau contingent, cum parcă îl făcuse pe Proust, dar îmi produc anumite emoţii deosebit de plăcute, ce mă scot din cotidian/contingent.

Păi, mi-a venit recent în minte descrierea casei personajului din Tihna lui Bartis, adevărată butaforie în mijlocul căreia mama lui îşi ducea ciudata-i existenţă.

De asemenea, mă bântuie clipele dinaintea morţii ale unchiului personajului din Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, anume imaginea aceea teatrală cu braţul întins către un duşman imaginar, asemănător, după mine, cu cea a Colonelului Chabert ce se dezgroapă singur din grămada leşurilor celor ucişi în bătălie.

A, şi să nu uit, apropo de Marquez, scena amorului de pe vaporul cu cei doi bătrânei din Dragostea în vremea holerei: a fost ceva fin!

Reactie

Pentru ca postul dinainte a fost trimis pe mail editurii Polirom, am primit urmatorul raspuns, la care, la randul meu, am raspuns. Dau copy-paste la cele doua raspunsuri, pentru ca sunt chestii livresti:

Polirom:

Am citit articolul dumneavoastra, in care din nefericire, s-au strecurat citeva suparatoare inexactitati si confuzii; de pilda, minunata traducatoare Mioara Caragea nu l-a abandonat pe Saramago, pot sa va asigur ca lucreaza chiar acum la doua dintre romanele acestuia, iar "politica editoriala" nu este totuna cu numele unor serii sau colectii. In plus, o scurta privire aruncata pe site-ul Polirom v-ar fi raspuns la citeva dintre intrebarile care va framinta: Priveste, inger, catre casa figureaza la cartile in pregatire. De asemenea, urmeaza sa apara in viitorul apropiat Supravietuirorul si Pastorala americana, lucru pe care vi l-ar fi putut confirma oricine din redactie in urma unui simplu telefon.Avind in vedere ca si dumneavoastra folositi, pentru a va descrie textul, cuvintul "articol", presupun ca nu veti contesta apartenenta acestuia la un tip (virtual, postmodern etc.) de jurnalism. Care domeniu, dupa stiinta mea, presupune, in mod obligatoriu, o documentare cit de riguroasa posibil. Sa speram ca veti beneficia de ea data viitoare.Toate cele bune!

Eu:
Va multumesc in primul rand pentru promptitudine.
Eu nu sunt jurnalist sau critic profesionist, ci doar simplu cititor. Trimiterea articolului meu dlui Stanescu a fost din dorinta ca dumnealui, in calitate de coordonator al unei importante colectii, sa comunice un punct de vedere vizavi de parerea unui cititor.
Consideratiile mele nu au fost indreptate impotriva editurii Polirom, care a avut si are in continuare proiecte de calitate - inclusiv sub aspect tipografic. (Eu insumi am laudat pe micul meu blog livresc ultimele aparitii).
Eu deplangeam editiile critice - cu prefata, comentarii, note, variante - ale marilor scriitori, incepute deja la editura Univers, dar abandonate din diferite motive. Ar fi un beneficiu calitativ, un semn de maturitate editoriala ca aceasta idee sa continue prin editurile mari -pentru cultura romana, in primul rand.
Am vazut ca, la Polirom, se incepe o editie de opere complete Salinger, va fi insa ea una critica, sau doar o simpla adunare de traduceri?
In cazul lui Cehov, m-am bucurat ca dna Sorina Balanescu a publicat in doua volume opere cehoviene, dar ma asteptam la continuarea editiei critice - nu avem teatru cehovian tradus potrivit normelor actuale.
Ma bucur mult ca dna Caragea continua cu Saramago; de asemenea, ca vor fi publicate Priveste, inger, catre casa, Supravietuirorul si Pastorala americana. Asadar cititorii nu vor ramane vaduviti de variantele romanesti ale acestor minunate romane.
Editarea unei carti nu inseamna doar traducerea ei, corectarea, si copertarea. Ci un minim aparat critic, prefata/postfata, eventual note - care, deseori, lipsesc cartilor romanesti, chiar si celor de la Polirom.
Cu speranta unei depline satisfactii a cititorilor, va urez toate cele bune!

Proiecte editoriale româneşti, deci neterminate

M-am bucurat ca, după falimentul editurii Univers - cea mai bună editură de literatură străină pe care a avut-o România - unele proiecte au fost preluate de alte edituri.

De pildă, seria Kundera, de Humanitas, iar altele - Salinger, Orwell, Fowles, Saramago (însă fără minunata traducătoare Mioara Caragea), Gombrowicz - de Polirom sau Rao. Alte edituri au preluat, într-o formă sau alta, politica editorială a defunctei - Opere XX, Proza XX, XXI, Clasicii modernitatii etc. Nimic condamnabil, ba chiar o încântare pentru iubitorii beletristicii.

Au fost însă abandonate serii de autor şi colecţii, excelente pentru tineretul obişnuit cu Palahniuk sau McEwan dar neobisnuiţi cu Cehov, Balzac sau Poe.

Unii dintre cei care au început colecţiile, specialişti în scriitori, au murit: Jean Livescu nu a terminat ediţia Goethe; Anda Ion, pe cea Balzac; Emil Iordache, pe cea Gogol - Dumnezeu sa-i onoreze cum n-am făcut-o noi. Ediţia Thomas Mann s-a întrerupt, a preluat-o Rao, dar nicidecum într-un mod critic. Irina Mavrodin a abandonat Jean Santeuil sau Corespondenta lui Proust (am văzut că traduce Stendhal si Flaubert, probabil, pe viitor, şi Madame Bovary). Sorina Balanescu a reluat la Polirom o selecţie din Cehov, dar a lăsat deoparte Teatrul şi Corespondenţa. Doar Stan Velea continuă cu acribie ediţia sa din Sienkiewicz la Corint.

Desigur, e nevoie de updatarea traducerilor la literatura contemporană. Dar unde sunt capodoperele?

Unde e Supravietuitorul de Chuck Palahniuk? Se traduc la Polirom povestiri din Thomas Wolfe, dar nu Priveste, înger, către casă. Nu e tradus Drumul lui Cormac McCarthy, din Anne Tyler astept Cautandu-l pe Caleb - poate la Humanitas. Unde e Pastorala lui Roth? Şi cred c-or mai fi.

Fir-ar să fie, în loc să învăţăm şi să preluăm ce-i bun de la cei dinainte, noi abandonăm şi o luăm de la capăt.