Coup de foudre/vent

Dacă n-aţi citit încă această carte, căutaţi-o şi citiţi-o degrabă. E o încântare. Un roman în cel mai bun sens al cuvântului. Adică roman însemnând o carte pentru amuzamentul tuturor, în care se povestesc întâmplări extraordinare, antice - ca în Măgarul de aur, Satyricon etc. - moderne - ca-n Jane Eyre, Marile speranţe, Eugenie Grandet etc. - sau contemporane - ca în romanul de faţă.

Citesc pe coperta a 4-a că e asemănată cu Numele trandafirului. Dar este mult mai frumoasă, lipsită de acele livrisme ce, în cartea italianului, înăbuşe acţiunea. La spaniol , stilul e mai simplu, jucăuş, bogat în lirisme, deşi întâmplările sunt de cele mai mute ori foarte întunecate, gotice - cum tot coperta a 4-a spune.

Nu ştiu ce-am aşteptat de n-am citit acest roman mai devreme, deşi ştiam încă de-acum câţiva ani - la noi nu se tradusese - că în Spania e bestseller. Probabil, notorietatea Codului lui DaVinci îmi asociase cuvântului bestseller noţiunea de carte proastă.

Romanul fascinează. Încă de la început, ca orice roman bun: Un copil rămas fără mamă e dus de tatăl său într-un loc secret al oraşului. Nu are voie să spună nimănui ce va găsi aici. Din acest loc secret îşi va lua o amintire - o carte - Umbra vântului scrisă de un autor obscur. Şi aventura începe. Umbra vântului îl va duce într-o odisee a Barcelonei, iubirii, prieteniei, vieţii. Pompos, dar adevărat. 

N-am terminat de citit, dar mi-e ciudă că am altele de făcut ce mă împiedică să-mi continui lectura. Nu vreau să povestesc nimic din carte, şi nu pentru că asta i-ar lua din farmec.

Înc-o vorbă - nu ştiu cum e originalul, dar traducerea lui Dragoş Cojocaru este excelentă, mai ales în cazul limbajului porcos al personajului filozof Fermin.

PS: Cartea poate fi dăruită drept cadou, oricui - e pentru toţi. 

Carlos Ruiz Zafon, Umbra Vântului, Editura Polirom, Iaşi, 2005,  traducere de Dragoş Cojocaru, 481 de pagini

Coperta de Manuela Oboroceanu

L’homme revolté

Am avut un şoc plăcut cu acest autor francez, cum n-am mai avut de la Céline şi Jean-Marie-Gabriel Le Clézio - ador să-i înşir toate prenumele - încoace, un scriitor puternic din stirpea lui Balzac, cu care el însuşi se aseamănă. Auzisem de Particulele elementare, o publicase Nemira prin 2001. Dar Polirom s-a hotărât să publice mai mult, în excelenta traducere a aceluiaşi Emanoil Marcu, traducator şi al lui Cioran...
În fine, ispitit de Adi - el e fan Houellebecq - am citit ultimul roman, Posibilitatea unei insule (am aflat de pe IMDb că există şi film).

Ce găsii aici?
În primul rând - ingrediedientul care vinde cultura - mult-mult sex, felaţii, masturbări, goliciuni, promiscuităţi, acte sexuale, orgii; şi-alte soiuri de umori schimbate între bătrâni şi tineri, între tineri şi tineri - toate manifestări ale trupului. Este mult trup în acest roman, un trup disperat că îmbătrâneşte ineluctabil şi, în cele din urmă, moare. Vrea să supravieţuiască, să nemurească. Măcar prin ştiinţă, dacă nu prin religie.

Cum s-a gândit Houellebecq să facă?
Păi mai întâi i-a venit în minte Cartea biblică a lui Daniel, profet şi el al unei epoci decadente.
Apoi a descris prezentul, prin ochii lui Daniel 1, un umorist trist ce gândeşte şi spune "sad things". Apoi a descris intervalul, secta mistico-ştiinţifică (mai mult mistică decât ştiinţifică) a elohimiţilor, ce-şi propune nemurirea prin ADN.
Apoi a descris viitorul, prin ochii neo-umanilor Daniel 25-26, clone ale primului Daniel.

Pentru ce se revoltă autorul?
Pentru iubire. Iubirea a dispărut dintre noi, numai bătrânii o simt, tinerii nu mai ştiu ce-i aia:
"Nu există iubire decât în dorinţa de aneantizare, de contopire, de dispariţie individuală într-un soi de, cum se spunea pe vremuri, sentiment oceanic, în ceva care oricum, într-un viitor apropiat, era condamnat să dispară" (p.393) şi "Iubirea necondiţionată este condiţia fericirii" (p.72)

Livresc vorbind, am aflat opiniile autorului despre viaţa culturală:

• Nabokov i se pare un pseudo-poet mediocru şi manierist, imitator stângaci al lui Joyce, dar fără ardoarea irlandezului smintit
• Michel Onfray e grafoman (apropo, i-a mai fost tradusă o carte la Polirom)
• Theilard de Chardin (teolog) e un ţăcănit clasa întâi
• David Bisbal (cântăreţ) e simbol jalnic al decadenţei
• mai găsim ironii privind scientologia lui Cruise şi Travolta, despre Coetzee, Larry Clark, Bill Gates etc.

Mie, acest Houellebecq mi s-a părut un Tratat de descompunere împănat cu mult sex, scris de un Guido Ceronetti pornograf.

Bonus - poezie: 
Iubire nu există
(Nu îndestul, o , nu-i)
Trăim o viaţă tristă
Murim ai nimănui.

Şi nu există milă
Măcar cât o grăunţă,
Dar carnea inutilă
Tot cere, nu renunţă. (p.370)


Michel Houellebecq (foto), Posibilitatea unei insule, Editura Polirom, Iaşi, 2005, traducere de Emanoil Marcu

Un rus, fireşte...

Băi frate, ce mi-o fi venit să pun mâna p-aşa bucoavnă, Un erou al timpului nostru, să moară copiii mei dacă ştiu. Auzi, erou! Care cică nici nu-i erou, ci-un hăndrălău fleoşcăit... Şi scrisă de cine? Am mai auzit noi de-un Dostoievski, de-un Mendellev, nu suntem chiar aşa proşti cum ne cred unii. Dar de panagiul ăsta de Lermontov, poate ăia din gaşca lui de-or fi auzit – doi Vladimiri – unu’ Makanin şi-a botezat şi el o bucoavnă Underground sau Un erou al timpului nostru, altu’ de peste mări, Nabokov, l-a luat pe fi-su’ şi l-a tradus pe rupte în americăneşte.

Să zic balada: un gagiu de bani gata, Grigori Peciorin, tot bătea bărbunca prin cazarme pe la dracu-n praznic, pe la ceceni, pe-acolo... Şi-aicia, cum dădea de-o gaştoană, hopa o băga-n dambla numai din vorbe-aşa. Una chiar de oftică, sau de proastă ce era, dă ortu’… Ce mai, moravuri grele dom’le!...

Şi-s aicia vreo cinci faze, da’ nu toate-s mişto. De la capu’ bucoavnei, Lermontov ăsta cică bă, io arăt boala, nu-ţi dau şi leacu’, da-n schimb ăţi întoarce nişte tratamente... Pân-la urmă, al dracului dom Lermontov ăsta, a dat colţu’ pă la vreo douăşapte de anişori, aşa, în duel pentru vreun cur de femeie, ca şi eroul lui şi ca şi Puşkin, cică romantici, da’ curvari.

Băi da unele faze mi-a plăcut rău – m-a atins la suflengher. I-auzi aici:
„Privesc în grabă întregul meu trecut... şi fără să vreau mă întreb: pentru ce-am trăit? Şi, probabil, a existat un asemenea scop şi se prea poate ca eu să fi avut o menire înaltă, pentru că în sufletul meu simt puteri imense... Dar nu mi-am cunoscut menirea, m-am lăsat ademenit de pasiuni deşarte şi ingrate. Din focul lor am ieşit tare şi rece ca fierul, dar am pierdut pe veci flacăra năzuinţelor nobile – cea mai frumoasă floare a vieţii... Dragostea mea nu-i aducea nimănui fericire pentru că nu aduceam nici un sacrificiu acelora pe care-i iubeam: iubeam pentru mine, pentru propria mea satisfacţie, îmi satisfăceam doar o necesitate, sorbind cu aviditate simţămintele lor, duioşia lor, bucuriile şi suferinţele lor – şi niciodată nu puteam să mă satur.”(p.144)

Nici io nu puteam zice mai bine, te face numai din vorbe, dom’le!...


Mihail Lermontov, Un erou al timpului nostru, Editura Cartier, Chişinău, traducere de Paul Ancel

Solitudinea durează o sută de ani

Recunosc - am citit-o acum vreo zece ani, pe nerăsuflate, într-o zi şi ceva, mare parte într-un personal văratic Bucureşti-Constanţa. N-am rămas cu prea multe, ba chiar m-am pierdut cu totul în hăţişul Aurelienilor şi al Jose Arcadienilor.
Am recitit-o acum. De ce? Pentru că un cunoscut de-al meu, de cincizeci de ani, mi-a spus că e cartea care l-a marcat cel mai mult. Mirat, l-am pus să argumenteze. Uitam că sentimentele nu se argumentează...

În fine. De ce se cheamă un veac de singurătate? Păi, pentru că fiecare personaj trăieşte şi moare în singurătate. Desigur, se străduieşte – nu facem noi toţi asta? – să iubească, să facă ceva. Dar nu-i iese mai nimic. Trăirile sunt puternice, ard repede. Parcă un blestem atavic al solitudinii, berc de coada de purcel a Ursulei, traversează tot romanul, de la Adamul şi Eva stirpei Buendia/Macondo până la cel din urmă, halit de furnici. Iar acest blestem are miros de nostalgie şi gust înşelător de speranţă.

Evident, cartea colcăie de simboluri, există o admirabilă artă de a scrie, specific marqueziană şi, zic eu, inimitabilă, s-au scris zeci de tomuri despre acest roman.

Dar eu, eu cu ce am rămas? Păi cu câteva lucruri:
- Singurătatea ne paşte pe fiecare, ne înşelăm să credem că nu-i aşa. Dar paradoxal, trăim prin alţii – unica formă de nemurire (după Marquez, fireşte).
- Amintirile nu trec, ele ne umblă ca peştii prin sângele nostru
- Ceea ce învăţăm nu ne foloseşte la nimic, iar dragostea trece ca şi trecutul ca şi viaţa.
Pe scurt, carpe diem, fraţilor!


PS: Recomand până la urmă, Dragostea în vremea holerei.
 

Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Editura Rao, 1999, trad. Mihnea Gheorghiu

De ce e Cehov pentru mine un model de om

Aşa cum am mai scris pe-aici, am o admiraţie extraordinară pentru povestirile lui Cehov, cel mai mare autor de proză scurtă ever. După ce am citit, re sau rerecitit anumite povestiri, am căutat ceva vreme corespondenţa acestui scriitor - ceea ce ştiam despre viaţa omului Cehov, vă daţi seama, mi-era insuficient. Ei bine, de curând am devorat selecţia corespondenţei publicată acum vreo patruzeci şi ceva de ani la Editura Pentru Literatura Universală în colecţia de Opere, în 1963.

În primul rând, a trăit puţin numai patruzeci şi patru de ani. Student la medicină cu bursă, a trebuit să-şi susţină familia - tata, mama, fraţi, surori - publicând povestiri şi schiţe prin ziarele literare. Aşa că până la treizeci de ani există un volum imens de publicări, care, cel puţin pe mine, mă înspăimântă. Toate dovedesc nu talent, ci geniu. E suficient să iei una, s-o diseci şi nu se poate să nu-ţi placă ceva - dar nu vreau să vorbesc de creaţie aici. În 1888 a luat premiiul Puşkin.

“Tot ce am scris peste vreo 5 sau 10 ani se va uita, dar căile deschise de mine vor rămâne întregi şi nevătămate: acesta e singurul meu merit.” (p.149)
“Artistul observă, alege, imaginează, cumpăneşte, şi chiar şi aceste acţiuni presupun la temelia lor o problemă: că dacă nu ţi-ai pus din capul locului o problemă, atunci n-ai ce să alegişi n-ai ce să-ţi imaginezi” (p.151)

Medicul Cehov ajunge cu slujba prin provincie, unde nu numai că nu exista medicină, dar erau chiar epidemii. Munceşte enorm pentru a strânge fonduri, cerşind de-a dreptul, pentru a construi barăci de îngrijire a bolnavilor. Se neglijează deseori el însuşi, astfel că e mai tot timpul bolnav. Aşadar, sacrificiu.

“În vinele mele curge sânge de mujic, şi virtuţile mujicilor pe mine nu mă impresionează: încă din copilărie am crezut în progres, şi nu se puteam să nu cred, deoarece era o deosebire grozavă între vremea când mâncam bătaie şi vremea când nu mă bătea nimeni. Îmi plăceau oamenii inteligenţi, iuţi, politicoşi, însă cei care-şi scobeau bătăturile, sau a căror obiele răspândeau o duhoare asfixiantă, mă lăsau tot atât de rece ca şi domnişoarele care umblau dimineaţa cu părul în papiote... Judecata şi simţul dreptăţii îmi spun că în electricitate şi în vapori e mai multă dragoste de oameni decât în virtute şi în a te abţine de la carne. Războiul e un lucru rău, dar asta nu înseamnăcă datoria mea e să umblu cu opinci şi să dorm pe cuptor împtrună cu argatul şi cu nevastă-sa...” (p. 353) 

Pe la treizeci de ani, decide să participe la o cercetare în Insula Sahalin, colonie penitenciară. Călătoria şi ce află aici i se pare experienţa supremă de viaţă. Rezultatul constă într-o lucrare prodigioasă ce atrage îmbunătăţirea oficială a administraţiei insulei.
“Eu am încredere numai în oameni izolaţi şi nu văd izbăvirea decât în personalităţile izolate, risipite ici şi colo prin toată Rusia, fie că-s intelectuali, fie că-s simpli ţărani. În ei e puterea, cu toate că-s puţini.” (p. 442)

Se-apucă de teatru şi compune povestiri şi nuvele cu miză, de o mai mare calitate artistică şi umană. Primează calitatea, nu cantitatea. Se însoară doar la patruzeci de ani, cu doi ani înainte de a muri. Nimic din relele lumii nu-l atrag, rămâne până la moarte un inocent.
“Pe măsură ce îmbătrânesc, văd tot mai limpede spinii trandafirilor cu care e presărat drumul vieţii, iar materialul din care sunt confecţionate izmenele vieţii noastre mi se pare tot mai grosolan. Mi-s nervii nesuferit de slăbiţi, bani n-am şi nici n-o să am, după cum n-am priceperea şi nici curajul de-a trăi. Sănătatea mi-e şubredă, iar buna dispoziţie aproape cănu mai este cu putinţă pentru noi...” (p. 342)

“E frumoasă lumea lui Dumnezeu. Un singur lucru nu e bun noi, oamenii.” (p.282)

E foarte bun prieten cu Tolstoi şi Gorki.

“Dacă într-adevăr actorii, pictorii şi literaţii formează crema societăţii, atunci e regretabil” (p.157)

Moare la patruzeci şi patru de ani de atac de cord.

”Sunt de părere că firma şi eticheta nu-s decât prejudecăţi. Pentru mine, sfânta sfintelor e trupul omenesc, sănătatea, inteligenţa, talentul, inspiraţia, dragostea şi libertatea absolută, descătuşate de constrângere şi de minciună, oricum s-ar manifesta ele.” (p.140)

Anton Pavlovici Cehov, Opere, vol.XII, EPLU, 1963, trad. Otilia Cazimir şi Nicolae Guma

De ce Ilie Cazane?

Trebuie să spun că, de la începutul lecturii, am avut impresia că citesc un roman de Kundera, Viaţa e în altă parte, de pildă, un personaj chiar se cheamă Tamara, un fel de Tereza şi Tamina ale autorului ceh. Dar mi-am revenit repede, căci e multă poezie aici, la român - romanul e scris excelent, ca o poveste, simplu şi direct.

De ce însă Ilie Cazane? m-am întrebat eu după ce am devorat romanul. Pentru că, la sfârşit, mi-am dat seama că cele două personaje principale, Ilie Cazane, senior şi junior, nu m-au impresionat defel. 

În schimb, un alt personaj, colonelul de securitate Vasile Chiriţă, aka Autobuz - de ce această poreclă vă las să aflaţi - este extraordinar. Mie acesta mi s-a părut personajul principal, chiar dacă Ilie senior face să crească roşii cât un dovleac. Colonelul e un fel de Ivan Karamazov, vorbeşte chiar cu diavolul, deghizat în ministru. Are crize mistice, pe care le refuză cu obstinaţie. Are iniţiativa faptelor bune, chiar dacă nu le reuşeşte. Hrănit cu fragmente din Marx şi Lenin, încearcă să înţeleagă, e un Moromete securist într-o carte de Bulgakov. E pedepsit de societate, dar nu se dă bătut. Continuă singur, măcinat de problemele vieţii, ca noi toţi de altfel.

Tare mi-a plăcut colonelul Chiriţă, l-am simţit tare aproape. Voi rămâne din acest roman nu cu Cazane - de ce acest nume vă las din nou să aflaţi - ci cu acest personaj unic, pierdut într-o lume întoarsă pe dos.

PS: Deşi nu mi-a plăcut coperta cam kitchioasă, o postez totuşi... A, şi uitasem să precizez că e prima carte de Răzvan Rădulescu pe care-o citesc. 

Răzvan Rădulescu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, Polirom, 2008