Generaţia fără graniţe

Azisem de Vasile Ernu, avea o rubrică de corespondenţă cu Bogdan Stănescu în Suplimentul de cultură. Discuta, evident, chestii livreşti. De asemenea, Stănescu chiar a luat un premiu editorial citind din Născut în URSS. Carte pe care, evident, am pus şi eu mâna acum.

Ce e? Carte de amintiri, de eseuri, de antropologie? Roman? Poate toate laolaltă. Dar nu asta e important, ci ce vrea Ernu să spună? La pagina 235 afirmă că “motivul cărţii este că oricând, oriunde e de trăit, dacă ştii cum să te raportezi”. Şi el se raportează bine, într-un mod uşor nostalgic, dar şi ironic, dar deseori cu bunăvoinţă faţă de un “sistem politic” care l-a inclus, ineluctabil. “Important e ce facem cu realitatea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm”. Foarte adevărat.

Dar despre ce e vorba? Autorul, născut şi crescut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, vine în România tocmai când vechiul imperiu sovietic se destramă. Şi ia cu el amintiri dintr-un regim politic cunoscut îndeobşte ca totalitar şi anti-uman. Dar nu-i deloc aşa. Şi eu, care mi-am petrecut copilăria într-un regim asemănător, ştiu că nu-i aşa. Ochii copilului nu numai că, dar şi invers – nu văd ceea ce văd ochii celor mari. Cozile comuniste au existat, ele nu sunt bune sau rele (de pildă pot prilejui discuţii metafizice); la fel, activităţile şcolare comuniste – pregătirea pentru apăratea patriei; la fel, filmul comunist, literatura comunistă. Ele au existat şi seamănă, fie că eşti în URSS sau în România. Cum spune Ernu, cine ştie cunoaşte, iar cine nu ştie nu va afla niciodată (p.202).

Acum, când copiii născuţi atunci au crescut şi pot pleca oriunde, pot trăi oriunde, fără vreo graniţă, constată că nu există mari diferenţe între oamenii Terrei. Ştim de la Churchill că democraţia nu este cel mai bun tip de societate, ci e cea mai puţin rea. Năravurile oamenilor sunt aceleaşi, numai că undeva ele se manifestă într-un fel, altundeva, altfel. Depinde de noi să alegem.
Mi-a plăcut cartea, am retrăit unele amintiri din acea lume. Mi-a plăcut eroul Sterlitz, spionul familist; de asemenea oda tualetului sovietic. În capitolul Sex în URSS, aflu că partea cea mai erotică a corpului era acel mic detaliu ce se vede prin deschizătura de la nasture. De asemenea că talcioc vine din rusă, că carcaletele din coniac şi votcă se numea la ei Ursul furios, iar cel din spirt şi apă Moartea albă. Şi alte chestii de ţi-e mai mare dragul să le citeşti...

Totuşi, nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Ernu – “compromisurile noastre în lumea nouă sunt identice cu compromisurile pe care le-am făcut în lumea veche.” Nu vreau să mă explic. Pur şi simplu nu pot fi de acord.

Vasile Ernu, Nascut in URSS, Polirom, 2007

Întoarcerea la geniu

Pentru că ediţia mea din Balzac - de unsprezece volume, apărute sub îngrijirea regretatei Angela Ion - s-a oprit la scenele din viata pariziană, adică fără cele militare, de la ţară, politice, mai ales cele filozofice, am cumpărat câteva din Studiile filozofice, apărute demult, într-o colecţie de Opere cu coperţi roşii, la Editura de stat pentru literatura si arta. Aşa că m-am apucat de Căutarea absolutului - romanul pe care Balzac îl iubea nespus.
 

Dragul de Balzac, ce dor mi-a fost de el! Romanele contemporane citite în ultimul timp nu mi-au acoperit acea sete pe care doar acest mare romancier mi-a potolit-o în anii studenţiei mele. Căci ce ambiţie mai mare să descrii o întreagă lume într-un aşa de variat repertoriu? Ce ambiţie de cititor să citeşti cât mai mult din Balzac? Dar numai aşa descoperi bijuterii literare, de gândire şi de simţire, altfel necunoscute. Ce se mai citeşte în afară de Moş Goriot, Eugenie Grandet sau Iluzii pierdute? Iar Balzac nu e el fără Pescuitoarea in apă tulbure, Beatrix, Gobseck, Femeia părăsită, Memoriile a două tinere îndrăgostite, Ursule Mirouet, Liturghia ateului - pe multe le-am şi uitat...

În fine, l-am reîntâlnit pe inocentul Balzac, ce judecă lumea capitalului, a faimosului sou cu ochii moralistului. Dar mai ales a omului cu un bun simţ înăscut, inadaptat la toată această civilizaţie pe care, descriind-o, o critică.

Oamenii nu se schimbă, nici Balzac nu s-a schimbat, a rămas acelaşi inocent inadaptat. Răpus de pierderea forţei sale vitale - forţa geniului pe care-acesta o sacrifică operei.

Bietul Balzac, a murit nefericit, cu Hanska lui regăsită după ani de suferinţi amoroase, ne(re)cunoscut ca suprema valoare a romanului european din toate timpurile. Franţijii se-nebuneau pe-atunci după Misterele Parisului a lui Eugene Sue devenit dintr-o dată, prin această carte, bogat...

Alerg să termin Căutarea absolutului, oare Baltazar Claës îl va fi găsit oare?...

Coup de foudre/vent

Dacă n-aţi citit încă această carte, căutaţi-o şi citiţi-o degrabă. E o încântare. Un roman în cel mai bun sens al cuvântului. Adică roman însemnând o carte pentru amuzamentul tuturor, în care se povestesc întâmplări extraordinare, antice - ca în Măgarul de aur, Satyricon etc. - moderne - ca-n Jane Eyre, Marile speranţe, Eugenie Grandet etc. - sau contemporane - ca în romanul de faţă.

Citesc pe coperta a 4-a că e asemănată cu Numele trandafirului. Dar este mult mai frumoasă, lipsită de acele livrisme ce, în cartea italianului, înăbuşe acţiunea. La spaniol , stilul e mai simplu, jucăuş, bogat în lirisme, deşi întâmplările sunt de cele mai mute ori foarte întunecate, gotice - cum tot coperta a 4-a spune.

Nu ştiu ce-am aşteptat de n-am citit acest roman mai devreme, deşi ştiam încă de-acum câţiva ani - la noi nu se tradusese - că în Spania e bestseller. Probabil, notorietatea Codului lui DaVinci îmi asociase cuvântului bestseller noţiunea de carte proastă.

Romanul fascinează. Încă de la început, ca orice roman bun: Un copil rămas fără mamă e dus de tatăl său într-un loc secret al oraşului. Nu are voie să spună nimănui ce va găsi aici. Din acest loc secret îşi va lua o amintire - o carte - Umbra vântului scrisă de un autor obscur. Şi aventura începe. Umbra vântului îl va duce într-o odisee a Barcelonei, iubirii, prieteniei, vieţii. Pompos, dar adevărat. 

N-am terminat de citit, dar mi-e ciudă că am altele de făcut ce mă împiedică să-mi continui lectura. Nu vreau să povestesc nimic din carte, şi nu pentru că asta i-ar lua din farmec.

Înc-o vorbă - nu ştiu cum e originalul, dar traducerea lui Dragoş Cojocaru este excelentă, mai ales în cazul limbajului porcos al personajului filozof Fermin.

PS: Cartea poate fi dăruită drept cadou, oricui - e pentru toţi. 

Carlos Ruiz Zafon, Umbra Vântului, Editura Polirom, Iaşi, 2005,  traducere de Dragoş Cojocaru, 481 de pagini

Coperta de Manuela Oboroceanu

L’homme revolté

Am avut un şoc plăcut cu acest autor francez, cum n-am mai avut de la Céline şi Jean-Marie-Gabriel Le Clézio - ador să-i înşir toate prenumele - încoace, un scriitor puternic din stirpea lui Balzac, cu care el însuşi se aseamănă. Auzisem de Particulele elementare, o publicase Nemira prin 2001. Dar Polirom s-a hotărât să publice mai mult, în excelenta traducere a aceluiaşi Emanoil Marcu, traducator şi al lui Cioran...
În fine, ispitit de Adi - el e fan Houellebecq - am citit ultimul roman, Posibilitatea unei insule (am aflat de pe IMDb că există şi film).

Ce găsii aici?
În primul rând - ingrediedientul care vinde cultura - mult-mult sex, felaţii, masturbări, goliciuni, promiscuităţi, acte sexuale, orgii; şi-alte soiuri de umori schimbate între bătrâni şi tineri, între tineri şi tineri - toate manifestări ale trupului. Este mult trup în acest roman, un trup disperat că îmbătrâneşte ineluctabil şi, în cele din urmă, moare. Vrea să supravieţuiască, să nemurească. Măcar prin ştiinţă, dacă nu prin religie.

Cum s-a gândit Houellebecq să facă?
Păi mai întâi i-a venit în minte Cartea biblică a lui Daniel, profet şi el al unei epoci decadente.
Apoi a descris prezentul, prin ochii lui Daniel 1, un umorist trist ce gândeşte şi spune "sad things". Apoi a descris intervalul, secta mistico-ştiinţifică (mai mult mistică decât ştiinţifică) a elohimiţilor, ce-şi propune nemurirea prin ADN.
Apoi a descris viitorul, prin ochii neo-umanilor Daniel 25-26, clone ale primului Daniel.

Pentru ce se revoltă autorul?
Pentru iubire. Iubirea a dispărut dintre noi, numai bătrânii o simt, tinerii nu mai ştiu ce-i aia:
"Nu există iubire decât în dorinţa de aneantizare, de contopire, de dispariţie individuală într-un soi de, cum se spunea pe vremuri, sentiment oceanic, în ceva care oricum, într-un viitor apropiat, era condamnat să dispară" (p.393) şi "Iubirea necondiţionată este condiţia fericirii" (p.72)

Livresc vorbind, am aflat opiniile autorului despre viaţa culturală:

• Nabokov i se pare un pseudo-poet mediocru şi manierist, imitator stângaci al lui Joyce, dar fără ardoarea irlandezului smintit
• Michel Onfray e grafoman (apropo, i-a mai fost tradusă o carte la Polirom)
• Theilard de Chardin (teolog) e un ţăcănit clasa întâi
• David Bisbal (cântăreţ) e simbol jalnic al decadenţei
• mai găsim ironii privind scientologia lui Cruise şi Travolta, despre Coetzee, Larry Clark, Bill Gates etc.

Mie, acest Houellebecq mi s-a părut un Tratat de descompunere împănat cu mult sex, scris de un Guido Ceronetti pornograf.

Bonus - poezie: 
Iubire nu există
(Nu îndestul, o , nu-i)
Trăim o viaţă tristă
Murim ai nimănui.

Şi nu există milă
Măcar cât o grăunţă,
Dar carnea inutilă
Tot cere, nu renunţă. (p.370)


Michel Houellebecq (foto), Posibilitatea unei insule, Editura Polirom, Iaşi, 2005, traducere de Emanoil Marcu

Un rus, fireşte...

Băi frate, ce mi-o fi venit să pun mâna p-aşa bucoavnă, Un erou al timpului nostru, să moară copiii mei dacă ştiu. Auzi, erou! Care cică nici nu-i erou, ci-un hăndrălău fleoşcăit... Şi scrisă de cine? Am mai auzit noi de-un Dostoievski, de-un Mendellev, nu suntem chiar aşa proşti cum ne cred unii. Dar de panagiul ăsta de Lermontov, poate ăia din gaşca lui de-or fi auzit – doi Vladimiri – unu’ Makanin şi-a botezat şi el o bucoavnă Underground sau Un erou al timpului nostru, altu’ de peste mări, Nabokov, l-a luat pe fi-su’ şi l-a tradus pe rupte în americăneşte.

Să zic balada: un gagiu de bani gata, Grigori Peciorin, tot bătea bărbunca prin cazarme pe la dracu-n praznic, pe la ceceni, pe-acolo... Şi-aicia, cum dădea de-o gaştoană, hopa o băga-n dambla numai din vorbe-aşa. Una chiar de oftică, sau de proastă ce era, dă ortu’… Ce mai, moravuri grele dom’le!...

Şi-s aicia vreo cinci faze, da’ nu toate-s mişto. De la capu’ bucoavnei, Lermontov ăsta cică bă, io arăt boala, nu-ţi dau şi leacu’, da-n schimb ăţi întoarce nişte tratamente... Pân-la urmă, al dracului dom Lermontov ăsta, a dat colţu’ pă la vreo douăşapte de anişori, aşa, în duel pentru vreun cur de femeie, ca şi eroul lui şi ca şi Puşkin, cică romantici, da’ curvari.

Băi da unele faze mi-a plăcut rău – m-a atins la suflengher. I-auzi aici:
„Privesc în grabă întregul meu trecut... şi fără să vreau mă întreb: pentru ce-am trăit? Şi, probabil, a existat un asemenea scop şi se prea poate ca eu să fi avut o menire înaltă, pentru că în sufletul meu simt puteri imense... Dar nu mi-am cunoscut menirea, m-am lăsat ademenit de pasiuni deşarte şi ingrate. Din focul lor am ieşit tare şi rece ca fierul, dar am pierdut pe veci flacăra năzuinţelor nobile – cea mai frumoasă floare a vieţii... Dragostea mea nu-i aducea nimănui fericire pentru că nu aduceam nici un sacrificiu acelora pe care-i iubeam: iubeam pentru mine, pentru propria mea satisfacţie, îmi satisfăceam doar o necesitate, sorbind cu aviditate simţămintele lor, duioşia lor, bucuriile şi suferinţele lor – şi niciodată nu puteam să mă satur.”(p.144)

Nici io nu puteam zice mai bine, te face numai din vorbe, dom’le!...


Mihail Lermontov, Un erou al timpului nostru, Editura Cartier, Chişinău, traducere de Paul Ancel

Solitudinea durează o sută de ani

Recunosc - am citit-o acum vreo zece ani, pe nerăsuflate, într-o zi şi ceva, mare parte într-un personal văratic Bucureşti-Constanţa. N-am rămas cu prea multe, ba chiar m-am pierdut cu totul în hăţişul Aurelienilor şi al Jose Arcadienilor.
Am recitit-o acum. De ce? Pentru că un cunoscut de-al meu, de cincizeci de ani, mi-a spus că e cartea care l-a marcat cel mai mult. Mirat, l-am pus să argumenteze. Uitam că sentimentele nu se argumentează...

În fine. De ce se cheamă un veac de singurătate? Păi, pentru că fiecare personaj trăieşte şi moare în singurătate. Desigur, se străduieşte – nu facem noi toţi asta? – să iubească, să facă ceva. Dar nu-i iese mai nimic. Trăirile sunt puternice, ard repede. Parcă un blestem atavic al solitudinii, berc de coada de purcel a Ursulei, traversează tot romanul, de la Adamul şi Eva stirpei Buendia/Macondo până la cel din urmă, halit de furnici. Iar acest blestem are miros de nostalgie şi gust înşelător de speranţă.

Evident, cartea colcăie de simboluri, există o admirabilă artă de a scrie, specific marqueziană şi, zic eu, inimitabilă, s-au scris zeci de tomuri despre acest roman.

Dar eu, eu cu ce am rămas? Păi cu câteva lucruri:
- Singurătatea ne paşte pe fiecare, ne înşelăm să credem că nu-i aşa. Dar paradoxal, trăim prin alţii – unica formă de nemurire (după Marquez, fireşte).
- Amintirile nu trec, ele ne umblă ca peştii prin sângele nostru
- Ceea ce învăţăm nu ne foloseşte la nimic, iar dragostea trece ca şi trecutul ca şi viaţa.
Pe scurt, carpe diem, fraţilor!


PS: Recomand până la urmă, Dragostea în vremea holerei.
 

Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Editura Rao, 1999, trad. Mihnea Gheorghiu