Cui foloseşte sinceritatea?

Găsesc în ultima carte a lui Liiceanu (despre care voi scrie şi pe-aici curând) că înţeleptul Socrate seducea tinerii părând că e interesat de frumuseţea lor. De fapt, acest interes era doar o stratagemă, un instrument. El urmărea propria lui izbăvire, spre lumea Ideilor.
 
La fel, Kafka foloseşte paradoxul ca să exprime mai bine ceea ce trăieşte – afirmă ceva, pentru ca apoi să se contrazică, afirmând contrariul, cu o naturaleţe de nici nu-ţi dai seama. Nu mai spun de Ionesco...
 
Pornind de aici, stau şi mă întreb:
De ce trebuie să fiu sincer cu aproapele meu – prieten, cunoscut, (chiar şi în mediu formal, cu subordonatul, în de-acum celebrele şedinţe de feedback)?
Îi foloseşte oare lui, se poate el schimba?
Sau, ca înţeleptul Socrate, această sinceritate îmi foloseşte numai mie? Orgoliului meu, supriorităţii mele – iată, eu văd mult mai clar cum stau lucurile, numai eu îmi dau seama.
În plus, sinceritatea naşte, în mod manifest sau nu, ură – toţi ne simţim jigniţi când ni se spune verde-n faţă ceea numai noi avem voie să gândim.

Ca exemplu, cunosc o singură persoană care e pe cale să sfârşească singură, într-un azil anonim, pentru că a fost prea sinceră cu ceilalţi. Şi nu din răutate. Era ea orgolioasă? O cheamă Elena Liciu.

Kafka, frate!

Ceva ciudat m-a apucat de mână îndrumând-o, dintre toate cărţile bilbiotecii mele de-acasă din Constanţa, tocmai către Kafka. Volumul 1 din Opere complete. Am băgat-o-n geantă şi-am adus-o la Bucureşti. Aici, duminică noapte, în loc să dorm, am citit – ce puteam? – Metamorfoza.

Ce-aş putea spune eu mai mult despre această nuvelă? J’de mii de lucrări s-au scris despre ea, n-am io păr în cap câte! Şi mărturisesc că nu mă-nnebunesc după Franz. Mi-a plăcut cel mai mult Jurnalul, Dispărutul/America şi vreo câteva povestiri – Vizuina, Josefine cântăreaţa –, Castelul nu l-am terminat nici până azi... În fine.

Ştiţi prima frază, e arhicunoscută: Când Gregor Samsa se trezi într-o dimimneaţă din vise neliniştite, se regăsi în patul său metamorfozat într-un gândac uriaş. (p.64) Gregor Samsa a păţit-o într-o dimineaţă, eu, noaptea. Am început să văd cu ochi de gândac, m-am chinuit într-o cornoasă carapace, am suferit în singurătate-mi.

Prins în mrejele lui Franz, nefirescul pare atât de firesc, încât înspăimează: O ne-linişte îţi intră pe sub piele, atât de subtil, că nu-ţi dai seama. Se-nstăpâneşte peste certitudinile şi sperantele tale, ca o noapte ce se-nstăpâneşte peste amurg, apoi peste tot. Subtil-subtil.
Şi acum? Se întrebă Gregor şi privi în jurul său prin întuneric. Descoperi în curând că nu se mai putea mişca. Lucrul acesta nici măcar nu-l surprinse, mai degrabă i se părea nefiresc că până acum fusese în stare să se mişte din loc cu picioruşele astea subţiri. În rest se simţea relativ bine.Avea, e adevărat, dureri în tot corpul, însă i se părea că aceste suferinţe i se linişteau treptat şi aveau în cele din urmă să-i treacă de tot. (p.106) Mama lui îl iubeşte, dar nu suportă să-l vadă. Sora îl îngrijeşte, da-l ţine sub cheie. Tatăl îl înţelege, da-l persecută. Aşa de tare suntem oare-nşelaţi? Şi moare.

Am adormit cu teama că, de m-aş trezi cu-adevărat gândac (şi nu numai), voi păţi la fel ca bietul Gregor...

Franz Kafka, Opere complete, vol.1, Univers, 1996, traducere Mircea Ivănescu

*

Offtopic
Apropo de lucruri ciudate, m-am speriat de moarte – am simţit un pumn în stomac – aseară, în Cărtureşti, când preocupat de rafturi, m-am întors şi-am dat de Patapievici. Înalt, complet în negru, cu un palton larg, părea un Mefisto ce venise să mă ia. Nu sunt o fire sperioasă, dar nu ştiu ce s-a-ntâmplat... Doar îl mai văzusem pe Patapievici, pe la târguri...

*

Îmi place de dracul de Palahniuk. Îl citesc pentru prima oară – Survivor – şi scrie bine...

Autocritică

Citind postul de dedesubt, observ că e unul foarte prost, prost gândit, prost scris, am strecurat chiar un anacolut. Asta pentru că, fuck! scriu de la serviciu, pe apucate.

Ar trebui să-l şterg, dar, după sondajul meu de-acum o lună, din care a rezultat că posturile mele plac, contrazic, iată, printr-un exemplu încurajator de Aşa nu!

Promit că de-acum înainte voi fi mai atent...

Urmasii veseli ai lui Ivan Ilici

Aţi citit extraordinara nuvelă a lui Tolstoi. Iar dacă credeţi că ideile nu se sfârşesc odată cu autorul lor, ci că ele se împrăştie în univers ca praful de stele şi că e de-ajuns ca cineva să se gândească un pic, că ideile se întorc şi se-adună în jurul lui ca un Maelstrom.

Ideea lui Tolstoi s-a reîntors într-un film şi într-o carte - pe unul l-am vazut, pe cealalta am citit-o. Şi mi-au plăcut, căci în ultima vreme mă cam depresasem...

Filmul

Se cheamă Ultimele dorinţe şi e un film american. Cu multe clişee hollywoodiene - familia, bunăstarea, cultura generală de quizshow - dar plăcute, în context.

Ce context? Al unor doi bătrâni ce mai au şase luni de trăit. De aceea îşi propun să-si îndeplinească câteva din dorinţele pe care nu şi le-au împlinit, din varii motive, până acum. Aşa că şi le îndeplinesc. Apoi, fireşte, mor.

În spatele insă a acestei acţiuni, stau doi actori: Jack Nicholson şi Morgan Freeman, doi monştrii sacri ai cinema-ului american. Ei bine, fără ei, filmul ar fi fost unul fad, după părerea mea. Grimasele lui Nicholson, felul lui de a juca un milionar excentric e stupefiant, ca de fiecare dată (a fost recent pe ProCinema About Smith). La fel, rolul lui Freeman, a unui common man american, a cărui singură realizare e sancta familia, e uimitor! Cei doi reuşesc să salveze filmul, ba chiar să-l facă excelent.

Lecţia filmului?

Să ne facem repede şi noi o listă, să n-așteptăm atâta...

Cartea
Se cheamă Henderson regele ploii şi e scrisă de un autor pe care nu-l agreez, cel puţin pe cel din Darul lui Humboldt, ce m-a plicitisit şi pe care nu l-am terminat niciodată: Saul Bellow (bun prieten cu Eliade si cu Norman Manea).

Altceva a fost cu această carte.

Căci e una umoristi-ironică, împănată din plin nu doar cu poante, ci şi cu crâmpeie de înţelepciune presărate ici şi colo...

Eugene Henderson, un milionar american crescător de porci, aflat sub middle age crisis, chemat de un glas interior, nu-şi mai găseşte sensul în existenţa sa cotidiană. Îşi lasă deci traiul îndestulat şi pleacă teleleu în Africa.

Aici cunoaşte două triburi primitoare şi primitive. Iată-l iniţiat într-o altfel de viaţă, mai simplă şi mai profundă, desigur. De pildă, conducătorul unuia din triburi, Dahfu, frumos ca Alcibiade si înţelept ca Socrate, îl învaţă să-nveţe nu de la porci, capân-atunci, de la o frumoasă leoaică.

În fine, cartea mi s-a părut încântătoare...

Mi-aş fi dorit însă să fi fost scrisă de Rebreanu, adică re-re-scrisă de vreo două ori, ar fi devenit de-a dreptul excelentă!...

Bătrânii nu mai au ţară

Am fost aseară la film. No Country for Old Men. M-a impresionat teribil.
Observ că sunt asediat de la o vreme de foarte multe filme pesimiste.
Inspirat din primul – cred – roman al scriitorului american pulitzat recent, filmul este tulburător. Cred că se poate ridica la nivelul cărţii.
McCarthy este un scriitor coşmaresc. – Încă citesc ultimul lui roman The Road. Scris extrem de simplu, frumos, dar greoi (pentru engleza mea).
Filmul, însă, cu impactul lui vizual şi cu jocul actoricesc, m-a impresionat enorm.
Acţiunea e simplă. Un om nu se poate abţine să facă bine şi ajunge într-o cursă fatală urmărit de un criminal psihopat ca un diavol, Javier Bardem – care face toţi banii.
Răul e peste tot, reuşeşte oriunde, oricum, chiar are caracter – se ţine chiar de promisiune, criminală, fireşte. Destramă familii, crează laşităţi, corupe. Se joacă.

E o scenă pe undeva, pe la final, în care doi puşti, îl ajută pe Bardem rănit. Acesta-i răsplăteşte, iar ei, buni prieteni, încep să se certe pe bani.
Romanul nu lasă loc pentru speranţă. Bătrînii nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu le rămâne decât să se retragă, în lumea trecutului şi a viselor, care acum devin coşmaruri. Asta e tragedia filmului, a unei lumi noi, apocaliptice, dar fără speranţa vreunei izbăviri...
PS. Ca o palidă confirmare a filmului, un grup de tineri gălăgioşi, fără pic de bun simţ, au râs şi au fumat pe tot parcursul proiecţiei. La Corso.

Marele Gatsby

Am citit cu intârziere şi eu acest roman al lui Scott Fitzgerald. Mă mai chinuisem cu ceva ani în urmă cu marele Cei frumoşi şi blestemaţi – despre viaţa tinerilor americani din epoca jazzului. Evident, am văzut filmul, cu Robert Redford şi Mia Forrow. De vreo câteva ori, încă. Pot spune, arar, ce-i drept, că se ridică la înălţimea cărţii.

În fine, cartea destramă lucid mitul bunăstării americane, dincolo de care se ascunde frauda, plăcerea, mediocritatea maliţioasă şi altele. Dincolo de scena fericirii şi a etalării bogăţiei stau – când nu au stat altfel? – suferinţa şi parvenitismul. Cam asta este lecţia pe care o dă Scott Fitzgerald.

Ce e minunat în roman? Păi felul cum un om încearcă să cucerască lumea pentru femeia iubită. Care, odată cucerită, se dovedeşte a fi o ţoapă. Tragic. Importantă, arată autorul, e iubirea, nu împlinirea iubirii.

Mai este o chestie care mi-a plăcut, mai bine zis o imagine – o reclamă uriaşă la un oculist, adică un chip uriaş pe un panou uriaş cu ochi uriaşi - stă în mijlocul unui drum prăfos şi cenuşiu şi priveşte lumea ca un Dumnezeu atoatevăzător. (Nu mai ştiu dacă imaginea e şi în film, parcă e.)

Oricum, e un roman profund, foarte bine scris, care se citeşte uşor şi care lasă urme.
Mai are sens să amintesc de talentul genial al traducătorului Mircea Ivănescu? 

Francis Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, Editura Polirom, Iași, 2002, traducere de Mircea Ivănescu, 264 pagini