Cea mai frumoasă poveste indiană. Partea I

Se spune că un înţelept, Gautama, supărat pe fiul său Naciketas, îl dă pe acesta Zeului Morţii, Yama. Tânărul, astfel, trece în raiul de lumină al zeului şi, pentru că a respectat datinile, are voie să-şi pună trei dorinţe.
Prima oară, tânărul îşi doreşte ca tatăl său să se îmbuneze atunci când el, Naciketas, va reveni printre cei vii.
A doua dorinţă e aceea ca zeul să-l îndrume spre cunoaşterea "focului ceresc" prin care poate fi dobândită nemurirea. Drept răspuns, Yama îi spune că acest foc, Agni, sălăşluieşte în inima fiecăruia dintre oameni, deci şi într-a sa, sub numele de atman. Cine-l află, cine-l cunoaşte şi cine îndeplineşte riturile dobândeşte pacea veşnică, îl atinge pe Brahman. Şi la urmă Yama, mulţumit că este ascultat, dă acestui foc numele lui Naciketas.
Dar veni rândul şi celei de-a treia dorinţe, şi Naciketas grăieşte: Este o întrebare: unii spun că, după ce omul moare, "sufletul mai există, alţii că nu. Aş dori să aflu acesta de la tine, oh Yama!" (I, 20)
Răspunsul lui Yama la toate acestea este categoric: problema este deosebit de grea, zeii înşişi şi-au pus-o. Mai mult, întrebarea cere "semne şi minuni / care n-au chip şi nume"; şi, în cele din urmă Yama îi grăieşte lui Naciketas:
"Cere fii şi nepoţi care să-ţi trăiască o sută de ani; cere vite multe, cai, elefanţi, aur; cere pământul cel întins; trăieşte tu însuţi câţi ani doreşti. (I, 23) Cere, după plac, orice dorinţă greu de îndeplinit în lumea muritorilor... dar nu întreba ce e după moarte, Naciketas. (I, 25)"
Toate acestea sunt pentru Naciketas doar zădărnicii şi ele nu reprezintă fericirea: "(Bucuriile acestea sunt trecătoare), (ca) ziua de ieri; ele slăbesc puterea tuturor simţurilor. Şi apoi orice viaţă este scurtă. Ale tale sunt carele, ale tale sunt jocurile şi cântecele. Pe om nu-l poate mulţumi bogăţia... Pe cine îl poate bucura aici (pe pământ) o viaţă lungă, când ştie că îmbătrâneşte şi când se gândeşte la frumuseţea, plăcerea şi desfătarea (ce-l aşteaptă), când va pleca (în lumea) celor care nu îmbătrânesc şi nu mor? O, Moarte, răspunde-mi la marea întrebare pe care şi-o pun oamneii cu privire la lumea cealaltă. Naciketas nu-ţi cere alt dar decât acesta, care-i învăluit în mister." (I, 26-29)
Răspunsul lui Yama vine ca însăşi înţelepciunea, taina absolută, suportul ascuns al lumii, al universului întreg. O asemenea întrebare sintetizează toate întrebările fundamentale puse de om de când a prins el conştiinţă, cere ea un altfel de răspuns? Urmează deci o adevărată dizertaţie metafizică, o percepere a înconjurătorului pur filozofică: "Spune-mi ce consideri tu", întreabă mai departe tânărul, "că-i diferit de virtute (dharma), diferit de viciu (adharma), diferit de tot ce-i făcut şi nefăcut, diferit de ceea ce a fost şi de ceea ce va fi ?" (II, 14)
Yama răspunde printr-un cuvânt, aum. Acest cuvânt îl reprezintă pe Brahman, reprezintă Absolutul însuşi: "Cine cunoaşte cuvântul acesta, acela capătă tot ce doreşte." (II, 16) Nu oricine poate însă atinge Absolutul, pe Brahman, continuă Yama; şi de-aici încolo, sub ochii zeului, începe iniţierea lui Naciketas în dobândirea nemuririi dorite.

Cum? Urmându-l pe Brahman. "Cine-l urmează (pe cârmuitorul suprem), acela nu se întristează şi eliberat (de ignoranţă) devine liberat (V, 1) de chinul samasara-ei, realizează mukti."
Una dintre cele mai fruoase metafore, plagiată cu mici diferenţe şi la Platon, este asemănarea omului cu un car dus de cai. Sinele (atman) este stăpânul carului, corpul este carul însuşi, raţiunea (buddhi) este vizitiul, mintea (manas), frâul; simţurile sunt caii, iar obiectele simţurilor sunt drumul (cf. III, 3-4) Omul care trăieşte prin simţuri are mintea neliniştită, iar cel care duce o viaţă neînfrânată este lipsit de înţelepciune. "Cine însă e înţelept, cu mintea totdeauna concentrată, aceluia simţurile îi sunt supuse, ca nişte cai buni ai unui vizitiu." (3,6) "Cine însă e înţelept, cu mintea concentrată, totdeauna curat, acela atinge acea ţintă, de unde nu mai renaşte. Omul al cărui vizitiu e înţelept şi a cărui minte e în frâu ajunge la capătul drumului, la lăcaşul suprem al lui Vişnu" (III, 8-9)

Ce este însă Brahman? Brahman este spiritul universal, Absolutul cosmic. Nicidecum o noţiune sau un cuvânt, ci însăşi realitatea. Apărut odată cu lumea, "înaintea apelor", "împreună cu fiinţele", Brahman este adevărul, este infinitul. Transcenzând lumea noastră, omenească, el este suportul pe care se reazemă universul, de el "nu e despărţit nimeni." (IV, 9)
Apare aici o altă metaforă, regăsită şi în Bhagavadgita (XV, 2) ce spune ce este Brahman în raport cu lumea: "(Lumea) aceasta este asemenea unui smochin sfânt şi veşnic cu rădăcina în sus şi cu crengile în jos. Pe această (rădăcină) o numesc pură, pe aceasta o numesc Brahman: pe aceasta o numesc nemurire. Pe ea se sprijină toate lumile; de ea nu se deosebeşte nimeni" (VI, 1)

Dar practic, cum anume poate fi perceput Brahman, cum se poate ajunge la el este destul de simplu, ne spune mai departe Yama.

_____________________

Traducerea din sanscrită este a lui Theofil Simensky, din 1937, deosebit de frumoasă şi plină de farmec, din câte ştiu, şi singura traducere completă existentă până acum în româneşte (Cultură şi filozofie indiană în texte şi studii, ediţie de Cicerone Poghirc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.123-135). Acolo unde traducerea mi s-a părut prea literară, am folosit traducerea lui Mircea Eliade, specificând în text (Erotica mistică în Bengal antologie de Mircea Handoca, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1994, p.97-98).

Foto © Copyright (c) Mary Evans Picture Library 2007

Citesc al doilea cel mai bun roman românesc ever

m-am apucat de recitit Patul lui Procust, aşa mi-a venit, pur şi simplu, pentru că prima oară l-am citit adolescent, şi nu l-am înţeles prea bine. acum însă mi se pare excepţional, contemporan spiritului românesc de oricând... n-am ce să spun prea multe, nu l-am terminat, mi-e teamă să trezesc idiosincrazii şcolare - de ce oare s-or citi romanele bune la şcoală, copiii nu pricep nimic.

şi m-am îndrăgostit de doamna T.

Cel mai frumos incipit

Anda Grarup provoacă lumea cititoare cu cel mai frumos incipit al cărţilor, idee, după mine, extrem de seducătoare, căreia nu-i poţi să-i rezişti.
Cele care-mi sunt dragi, şi pe care le ştiu by heart, ce expresie frumoasă au englezii ăştia!, sunt următoarele :

1. Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. (din anna karenina, în varianta lui Emil Iordache) 

2. Longtemps, je me suis couché de bonne heure. (Multă vreme m-am culcat devreme, prima proproziţie din swann al lui Proust, primul volum din în căutarea..., ce paradoxal, romanul ce duduie de fraze întortocheate începe cu o propoziţie simplă.)

3. Lolita, light of my life, fire of my loins. My sin, my soul (inevitabil, lolita)

Din literatura română, am două citate, unul din mateiu caragiale, craii - cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. – si din ion cred sau din moromeţii, nu mai ştiu, timpul nu mai avea răbdare cu oamenii… , ajutaţi-mă, vă rog!

kestii imoralistice

ai auzit? monicăi îi place tare mult să facă sex oral cu iri în public, bucurenci ar fi bisexual, tucă, onanist, iar ăla care n-a vrut să iasă cu mine e gay, mi-a zis mie cineva că n-are prietenă etc.
noi, românii, ortodocşi încă de la decebal şi traian până la becàli, ne exprimăm public indignarea vizavi de viaţa intimă apocaliptică a celorlaţi semeni, noi n-am încercat niciodată ceva mai altfel, normal sau anormal, indiferent ce înţelegem prin anormal, gore vidal spunea el că dacă prin „normal” înţelegem actul cel mai des întâlnit în viaţa omului, acesta e cel masturbatoriu, o fi fost la el, la noi niciodată. ce dacă proust scria de albertine şi se gândea la iubitul său şofer agostinelli, karenina era sătulă de impotenţa moşului ei, nabokov era un pedofil nenorocit, nietzsche a-nnebunit de la labă, cocteau îi cânta ode lui jean marais şi vicevercea, thomas mann saliva dupa picoli, joyce, după italience focoase, van gogh după fra-su, ce dacă anais nin trăgea partuze, oare pascal bruckner e urino-scatofil?

noi când facem dragoste ne îmbrăţisăm şi ne sărutăm iar el întotdeauna stă deasupra, dar sincer n-am avut ce se cheamă îndeobşte orgasm, noi nu. divorţăm pentru că nu ne mai înţelegem, sexul n-are nici o legătură, cine ia copilul.
 
am început şi noi să vorbim mai mult despre sex, doar sexul vinde, înainte nu se vorbea, se făcea, şi să-ţi mai spun despre, e frigidă, săraca, nu, nu eu, iar lui nu i se mai scoală, nu, nu mie, io am bani de viagra, nu, noi nu vom sfârşi singuri, bătrâni şi uitându-ne pe fereastră la porumbeii ce se giugiulesc primăvara, e bine că ei nu sunt oameni.
hi hi hi, ce ţi-e şi cu sexu’ ăsta, ce i-o fi venit poetului nostru naţional să zică: toate fiinţele-ar fi nule,/ fără pizde, fără pule, e influenţa vagaboandei de veronica, fără îndoială.

cea de sus este o pictură intitulată l'Origine du monde, adicătelea Originea lumii, pictată de pictorul clasic francez Gustave Courbet în 1866.

Jose Saramago, un scriitor nobel şi lucid

Nu cred că mai există, dintre cei ce citesc acest post, cineva care să nu fi citit vreo carte a acestui genial scriitor portughez contemporan (foto jos), măcar cele două bestselleruri, Memorialul mânăstirii şi Eseu despre orbire iar dacă există, a pierdut astfel o experienţă livrescă unică şi incomparabilă.

Eseu despre luciditate e o carte despre politică, cu care Saramago a mai cochetat prin niscaiva volume mai vechi de 2004, când a apărut aceasta, îmi amintesc în Anul morţii lui Ricardo Reis, despre regimul dictatorial al lui Salazar faţă cu reacţiunea fie ea şi fictivă, îmi amintesc în Toate numele, cartea despre funcţionărimea absurdă, îmi amintesc în Peştera, cartea despre tradiţia şi despre familia caldă ce sunt lăsate să moară în favoarea modernităţii reci, îmi amintesc în Eseu despre orbire, despre incapacitatea statului de a stăpâni o calamitate. 

În această ultimă carte tradusă la noi, e vorba despre viaţa cetăţii ce poate să vieţuiască liniştită şi fără instituţiile create de "democraţie", ba chiar în spatele acestei "democraţii" şi în numele "legii", instituţiile devin îngrăditoare, opresive, şi cel mai bine acest ultim lucru se vede când se simt ameninţate. Aşa că Saramago, cu imaginaţia lui uluitoare creează un scenariu plauzibil - ispititor şi pentru noi, ce ne-apropiem, iată, de-alegeri - ispititor prin bunul lui simţ, anume cum noi, societatea civilă, să dăm cu tifla celor ce guvernează, altfel decât să nu ne prezentăm la vot. Ce se poate întâmpla ne povesteşte el. Scriitorul. 

Deci eu am aflat ce poate face o capitală dibace deîndată ce scapă de instituţiile politice, ce e ăla xenofonte, şi cât de funny pot fi dialogurile miniştrilor, dar şi multe altele pe care le păstrez egoist pentru mine. Nu mai adaug nimic. Ba da, încă trei lucruri: că e cea mai amuzantă carte pe care o citesc de Saramago; că romanul începe dificil, de-abia cu capitolul patru mi-am venit saramagic în fire, şi nu vreau să dau vina pe traducere, alta decât cea cu care mă obişnuisem, a Mioarei Caragea, cea prezentă, a Georgianei Bărbulescu, e destul de bună, dar aceasta, evident, datorită geniului literar al scriitorului; că am aflat ce se mai întâmplă cu personajele din Eseu despre orbire.

Aştept Omul duplicat.

Jose Saramago, Eseu despre luciditate, Polirom, Iaşi, 2008, traducere Georgiana Bărbulescu, 400 pag

PS: Acum un top personal al romanelor marelui Jose:

Locul 1. Evanghelia după Isus Cristos şi Anul morţii lui Ricardo Reis

Locul 2. Memorialul mânăstirii şi Toate numele

Locul 3. Eseu despre orbire, Eseu despre luciditate

Locul 4. Istoria asediului Lisabonei, Peştera

NB: Nu am citit Pluta de piatră şi Intermitenţele morţii.

Alexandru Ecovoiu, un scriitor misionar

Nu-mi explic şi pace inapetenţa cititorului român – sau a cititoarei românce, şi aici a vorbit misoginul din mine – pentru cărţile lui Alexandru Ecovoiu. Este unul din puţinele cazuri când un scriitor e mai celebru în Germania, Franţa şi SUA decât în limba în care scrie. Uneori, am impresia că Ecovoiu va constitui un consemn pentru cunoscătorii într-ale literaturii, la fel cum erau alţii în perioada dictaturii. Cel puţin, de cartea Sigma, BOR-ul ar fi trebuit să se teamă mai mult decât de Versetele satanice, căci aceasta s-a născut în „ograda” lor.

Nu se poate spune că romanele lui sunt comerciale, a luat premii importante, chiar şi în Germania, cu excelentul roman Saludos.
Nu-mi explic, spuneam. Ilie Cazane se epuizează imediat, în vreme ce Saludos a ajuns la preţ redus (comparaţia, evident, nu e calitativă). Oricum, sunt mulţumit că, oricui i-am recomandat Saludos, s-a minunat, la fel ca mine prima dată, că romanul a fost scris de un român. Şi-mi amintesc şi cum am devorat Sigma, mai ceva decât Codul lui DaVinci (comparaţia, din nou, nu e calitativă, Ecovoiu fiind un scriitor de clasă).

Fiind norocos în materie de achiziţii livreşti, am găsit ieri la Librăria Noi prima ediţie românească – prima a apărut la nemţi – a volumului de nuvele Cei trei copii-Mozart, la 6,5 lei, carte reeditată recent la Polirom şi prefaţată de Marius Chivu. Aşa că pot spune că am citit cam tot de acest autor (nu mi-a plăcut ultimul său roman, Ordinea, care, ca şi Staţiunea, are miză politică, de aceea mi s-a părut cam aridă.)

Am citit aseară din acest trei povestiri, în care am aflat cum un caligraf sfârşeşte un război numai cu o virgulă, cum o femeie continuă să fie păcălită de soţul ei chiar şi mort, cum nu ne place să fim prevestiţi asupra evenimentelor, chiar şi a celor bune. Şi am recitit uimitoarea povestire ce dă titlul volumului, ce se poate găsi şi pe net, de pe un sait spaniol.
 
Ca să închei, că m-am lungit prea mult, ce pot spune în cât mai puţine cuvinte despre cărţile lui Ecovoiu, este:
Alexandru Ecovoiu preferă să-şi plaseze, în mod josesaramagic, acţiunea u-topic şi u-cronic iar personajele sale – intelectuali rafinaţi, dar şi trăirişti - sunt exemplare, ele îşi asumă un destin dar şi un risc, au o misiune pe această lume. În aventura pe care aceştia o încearcă, dar mai ales cum anume se finalizează ea, de te lasă cu gura căscată, stă punctul forte al acestui autor.

Alexandru Ecovoiu, Cei trei copii - Mozart, Ed. Cognitum, Bucureşti, 2001, 170 pag