Nobelul egiptean

E primul roman pe care-l citesc de acest autor, Naghib Mahfuz (foto jos), laureat cu Nobel în 1988.

Trebuie să spun că în 1994, când nu ştiu dacă se-auzise de Rushdie, scriitorul a fost victimă a unui atentat, când avea 84 de ani, iar romanul Paradisul copiilor - tradus la noi în Secolul 20, 1995, nr. 4-5-6 şi pe care trebuie să-l găsesc - a fost interzis sub acuzaţia de blasfemie.

Romanul pe care l-am citit acum este intitulat după numele unui cartier din Cairo, Es-Sukkariyya - Strada zahărului (1957), şi este ultima parte a unei trilogii celebre în Occident - Trilogia Cairo-ului - tradusă integral în româneşte în BPT de Nicolae Dobrişan după original (pe celelalte nu le-am citit).

A fost odată o familie de negustori din Cairo. Patriarhul acesteia a avut o viaţă aventuroasă, povestită în celelalte două volume. Dar acum el e deja bătrân şi respectat şi iubit, şi accentul e pus pe fiicele şi fiii lui, pe nepoţii şi nepoatele lui, după îndurarea lui Allah. Unii nepoţi sunt funcţionari, alţii sunt încă studenţi, dar toţi sunt animaţi de diferite doctrine şi mişcări, politice sau religioase, Allahuakbar.

Lumea veche, a dominaţiei britanice se prăbuşeşte şi dispare, ca zilele frumoase, ca tinereţea, ca sănătatea, şi cu toţii trăiesc vremuri tulburi, de multe ori copleşite de iraţionalitate, cum se obişnuieşte, după îndurarea lui Allah.

Urmează deci multe pagini ilizibile de opinii politice despre politică şi istorie. Dar există şi privat, iar Mahfuz povesteşte în stil european lumea orientală, cu oameni la fel de oameni ca oriunde, Allahuakbar.

Iată câteva tipuri de personaje:

Un dascăl filozof, blazat şi burlac, Kamal, ce pendulează între Orient şi Occident. Atâta se învârte în jurul eului său că ameţeşte de fiecare dată.

Un student, Ahmad, copleşit de vocaţia jurnalismului, ce vrea să mişte conştiinţe şi pe redactoarea mai în vârstă ca el pe care o iubeşte, Allahuakbar.

Un alt student, Abd el-Mun'im, devine bigot şi se înscrie într-o mişcare pe-atunci nu încă fundamentalistă, Allahuakbar.

Un alt student, cel mai arivist, Ridwan, se dă pe lângă un politician pederast dar influent, spre bunăstarea lui şi a familiei întregi, după îndurarea lui Allah.

Femeile nu au un rol prea mare, ele sunt soţii, concubine sau prostituate, doar redactoarea ce mai iese puţin din tipar.

Totul e un fel de Forsythe Saga orientală şi surprinzător, spre final, m-a prins chiar rău de tot. However, pentru un cititor de romane cu ştate vechi, cum mă cred eu, nu a fost nimic excepţional.

Doar că romanul descrie o lume necunoscută nouă, europenilor, după îndurarea lui Allah.

Naghib Mahfuz, Es-Sukkariyya, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1989, 2 volume, trad. Nicolae Dobrişan

Genialul român Camil

Înainte de a-l reciti acum, mi-aduceam aminte numai de personajul Ladima, care-n mintea mea rămăsese ca exemplu de intelectual român cu conştiinţă, condamnat atavic să sfârşească singur, părăsit în mizerie.

Dar acum, când m-am mai maturizat, am descoperit o lectură minunată, cuceritoare şi profundă. Despre dragoste, uşurătate, şi multă suferinţă.

Cred că n-ar fi potrivit să povestesc romanul, elevii/studenţii ar găsi desigur pe gugle postul şi ar da copy/paste fără să-l citească. Şi-apoi nici nu ai ce povesti.

Acest roman trebuie savurat.

Să savurezi descrierile mişcărilor erotice din trup ale midinetei Emilia, o poţi vedea aievea - înţelegi cum de s-a-ndrăgostit Ladima de ea dar nu înţelegi cum de nu s-a-ndrăgostit Fred.

Să savurezi scrisorile tragice ale singuraticului Ladima - te convingi neîndoios că mintea n-are nici o treabă cu sexul.

Să savurezi consideraţiile actuale ale marelui Camil despre politicităţi şi mondenităţi. Chiar să savurezi ştiinţificităţi despre univers şi viaţă.

Dar mai ales s-o savurezi pe Doamna T., art designer-ul modern şi monden de care eu însumi m-am îndrăgostit. Cititoriceşte, desigur. Doamna T. cea frumoasă şi misterioasă cum nici o eroină româncă nu mai este.
Ce mai, pe mine toate m-au fermecat în cel mai bun sens al cuvântului. 

Mă gândesc chiar să-mi cam reconsider topul meu best romanian novels ever - ar merita chiar locul 1. Hm.

Bonus, o poezie:

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...
Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalţ.
Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele... (p.90)

PS: Romanul acesta nu e deloc preţuit aşa cum ar merita, nu ştiu alte ediţii critice în afara celei a lui Liviu Călin. Se scoate Vintilă Corbul în ediţii de lux, dar nu Camil. Şi zic că romanul lui Camil nu e cu nimic mai prejos decât Thomas Wolfe, Scott Fitzgerald sau mai ştiu eu ce mare vedetă americană. Nici ICR n-a făcut mare lucru cu promovarea-n afară, îl traduce bunăoară pe Blecher şi pe Cimpoieşu şi nu şi pe marele Camil. În fine...

Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Junimea, Iaşi, 1988, 327 pag.

Încă un booker gătat

Am văzut de câteva ori filmul, dar cartea mi se îngălbenea – la propriu – în bibliotecă. Şi nu ştiu ce m-a apucat s-o iau tocmai acum s-o citesc, probabil un déja lu plăcut...
 
N-am mai citit nimic de Kazuo Ishiguro. Scrie bine. Cum spuneam, am citit-o cu plăcere, deşi uneori consideraţiile personajului principal, majordomul Stevens, deloc asemănător personajului lui Hrabal, m-au cam plictisit.
 
Ce se-ntâmplă?
Nu prea multe, mai mult rememorări ale lui Stevens ăsta, din zilele lui în slujba unui lord englez. Şi Ishiguro, pornind de la nobleţea obligă, ajunge la nobleţea prosteşte, căci acest lord, plin de intenţii bune faţă de Germania post Versaille, organizează întâlniri diplomatice secrete, până la urmă eşecuri sublime.
 
Pe majordom însă nu-l intersează miza, ci datoria, faptul de a fi un majordom mare, demn – ceea ce înseamnă mai mult slugărit decât trăit.

Poftim exemplu de gândire:
Lumea e ca o roată care se învârte având în centru aceste case mari. Aspiraţia celor care aveam ambiţie profesională era să ne croim drum cât mai aproape cu putinţă de acest centru. Deoarece eram o generaţie idealistă pentru care problema era în ce scop îţi puneai în valoare dibăcia. Fiecare nutrea dorinţa de a-şi aduce o contribuţie cât de mică la crearea unei lumi mai bune, şi cea mai sigură cale era să-i servească pe iluştrii gentelmani cărora le fusese încredinţată soarta civilizaţiei. (p.116 – 117)
 
Ironia lui Ishiguro apare când spune că acest scop nu mai există demult, soarta civilizaţiei demult nu mai e făcută de aceşti iluştrii gentelmani.

Cu alte cuvinte, ce se-ntâmplă când tu crezi că-i slujeşti lui Dumnezeu, dar la sfârşit vezi că de fapt i-ai slujit tot timpul lui Mamona?

Iată tragedia personajului (interpretat genial de Anthony Hopkins în film).

Kazuo Ishiguro, Rămăşiţele zilei, Editura Univers, Bucureşti, 1994, 255 pag., traducere de Radu Paraschivescu

Unde mergem dupa vot

argument la povestea indiană

am postat chestia indiană de mai jos just for fun, am găsit-o de curând prin nişte hârtii, o scrisesem acum vreo zece ani, când mă îndrăgostisem de orientalism. îmi pare rău că preferinţele mele de-atunci, le-am abadonat între timp. a rămas literatura şi cărţile de specialitate.

îmi pare rău, îmi făcusem liste peste liste de lecturi, plănuiam să plec prin Japonia, China, India, să-nvăţ ceva limbi...

omul dacă nu se schimbă, se maturizează.

Cea mai frumoasă poveste indiană. Partea a II-a

Brahman sălăşluieşte chiar în om sub numele de Sine, atman. Dar care sunt caracteristiciele acestui sine, cum îl putem recunoaşte?

- deşi este o realitate metafizică, el nu este inccesibil ci, dimpotrivă, de o ubicuitate surprinzătoare. - este inefabil, cuvintele n-au putut, nu pot şi nu vor putea să-i exprime vreodată transcendenţa indicibilă

- este incomprehensibil raţional: "Înăuntru şi în afara fiinţelor, mişcător şi nemoşcător, este de neconceput din cauza subtilităţii; când este aproape, este departe." (Bhagavadgita, XIII, 15, trad. Sergiu Al.George) "Acest Sine nu poate fi niciodată înţeles dacă e explicat de o persoană inferioară, chiar dacă se gândeşte mult asupra-i" (II, 8 - trad. M. Eliade)
Cu toate acestea, Sinele poate fi însă revelat astfel: "Dar minunat e cel care vorbeşte despre el, iscusit e cel care ascultă; minunat e cel care ştie, învăţat de unul iscusit" (II, 7), printr-un soi de graţie divină a Sinelui universal, Brahman. "Sinele nu poate fi dobândit nici prin inteligenţă, nici prin Vede, nici prin multă învăţătură. Acela îl dobândeşte, pe care îl alege; acela i se descoperă propriul său Sine."(II, 23)

Iată aici un sine deificat, depăşind cu mult filozoficul, trecând irevocabil în sfera religiosului. Nu total însă căci, deşi este transcendent, întrecând cu mult sfera fenomenologicului, atman rămâne a se manifesta "(numai) în inimă şi în minte, prin gândire" (VI, 9), numai de "mintea ascuţită şi subtilă a celor cu vederea subtilă" (III, 12) Atman este experienţă metafizică, este act de iluminare interioară. "Acest atman, mai mic decât cel mai mic, şi mai mare decât cel mai mare, sălăşluieşte în inima fiecărei făpturi" (II, 20), în ceea ce Rene Guenon numea "lăcaşul şi păstrătorul vieţii cosmice".
Prin dobândirea Sinelui, a lui atman - fundament divin al conştiinţei umane - omul ales învinge total şi definitiv maya, întru o coalescenţă cu Absolutul, cu Brahman. El (omul) are să trebuiască a ignora pe cele dinafara lui care obnubilează şi a contempla pe cele dinlăuntrul sufletului său. "Cu Sinele desprins de contactele exterioare, găseşte în Sinele lui fericirea" (Bhagavadgita, V, 21, trad. Sergiu Al.George) "Cel care a depăşit dorinţele şi e eliberat de durere realizează acea glorie a lui atman prin puritatea simţurilor şi a minţii." (II, 20 - trad. M.E.) Puritatea, concentrarea (yoga), conştiinţa individuală reprezintă aşadar condiţiile indispensabile pentru dobândirea Sinelui.
În lumea aceasta, fiece lucru are un rost şi fiece lucru se supune infinitului, lui Brahman. Atingându-l, omul dobândeşte fericirea şi nemurirea veşnică. Hindusul înţelept are două variante: neştiinţa care-l va duce spre noi încarnări şi cunoaşterea care-l va îndruma spre eliberare, iar prin cea din urmă el îşi va găsi propria condition d'etre.

Descoperindu-se pe sine însuşi, el îşi va găsi menirea, rostul, desăvârşirea: "mai presus de simţuri sunt obiectele; mai presus de obiecte, mintea; mai presus de minte, intelectul; mai presus de intelect, marele Sine (jivatman - sufletul individual, n.n.). Mai presus de cel mare esate cel nemanifestat (prakrti); mai presus de cel nemanifestat este Sinele (atman - Sinele adevărat, supraindividual, n.n.), mai presus de Sine nu (mai) e nimic: aceasta-i ultima limită, aceasta-i ţinta supremă." (III, 10-11)
Cunoaşterea Sinelui, a lui atman şi integrarea acestuia în Brahman, în absolutul cosmic, în spiritul universal (brahmabhata) înseamnă nemurire: "Întregul univers tremură înlăuntrul vieţii din care purcede. El (Brahman) e o frică mare, un trăznet ridicat." (VI, 2) El este precum focul, aerul, soarele (V, 9,10,11), de frica lui arde soarele, de frica lui aleargă Indra, Vântul şi Moartea. (VI, 3) Precum o imagine faţă de lumina soarelui, aşa şi lumea este faţă de Brahman. (VI, 5)
În sfârşit, acea înfrânare a simţurilor care asigură puritatea conştiinţei, care duce inevitabil spre asimilarea în imortalitate şi imperisabilitate se numeşte yoga (VI, 11), tehnică deopotrivă ascetică şi mistică, în care "cele cinci instrumente ale cunoaşterii stau liniştite împreună cu mintea, şi când intelectul nu mai lucrează" (VI, 10) Ascetul cufundat în yoga va ajunge fără zăbavă la Brahman (Bhagavadgita, V, 6), unindu-şi Sinele şi căpătând astfel fericirea nepieritoare (Bhagavadgita, V, 21, trad. Sergiu Al.George)
Aceasta fu învăţătura lui Yama cu "întreaga metodă yoga iar, după ce cunoscu pe Brahman, Naciketas deveni elibarat de dorinţe şi nemuritor." (VI, 18)