BUCFESTU

mâine am de gând să merg şi io ca tot bucureşteanu bengos la Bookfest, dar nu să cumpăr cărţi - n-am făcut-o nici la Gaudeamusu de anu trecut, n-am luat atunci decât o carte, însă-am luat multe-multe cataloage...

nu-mi place să mă car cu sacu plin prin aglomeraţie, reducerile în ultima vreme nu sunt semnificative ca altădată. mi-aduc aminte ce călduri suportam pe la TNB pentru a-mi lua cărţile la care râvneam tot anu - eram un student amărât...

în fine, un eveniment închinat cărţii e o bucurie pentru toţi. mă mir că nu s-au fâsâit şi evenimentele astea, la care, vai, nu participă nici iri, nici marean, nici aia de la senzual...

Refresh la nobelul egiptean

De ieri până azi m-am mai gândit la romanul lui Mahfuz şi cred că am fost putin nedrept, omiţând un lucru care pentru mine contează cel mai mult, şi pentru care cred că a şi primit Nobelul.

Este vorba despre lucrurile în care crede autorul, şi anume:

- adevărul cu orice preţ, chiar al libertăţii şi vieţii;

- progresul continuu al omului, dacă acesta are la bază adevărul şi buna credinţă.

Nobelul egiptean

E primul roman pe care-l citesc de acest autor, Naghib Mahfuz (foto jos), laureat cu Nobel în 1988.

Trebuie să spun că în 1994, când nu ştiu dacă se-auzise de Rushdie, scriitorul a fost victimă a unui atentat, când avea 84 de ani, iar romanul Paradisul copiilor - tradus la noi în Secolul 20, 1995, nr. 4-5-6 şi pe care trebuie să-l găsesc - a fost interzis sub acuzaţia de blasfemie.

Romanul pe care l-am citit acum este intitulat după numele unui cartier din Cairo, Es-Sukkariyya - Strada zahărului (1957), şi este ultima parte a unei trilogii celebre în Occident - Trilogia Cairo-ului - tradusă integral în româneşte în BPT de Nicolae Dobrişan după original (pe celelalte nu le-am citit).

A fost odată o familie de negustori din Cairo. Patriarhul acesteia a avut o viaţă aventuroasă, povestită în celelalte două volume. Dar acum el e deja bătrân şi respectat şi iubit, şi accentul e pus pe fiicele şi fiii lui, pe nepoţii şi nepoatele lui, după îndurarea lui Allah. Unii nepoţi sunt funcţionari, alţii sunt încă studenţi, dar toţi sunt animaţi de diferite doctrine şi mişcări, politice sau religioase, Allahuakbar.

Lumea veche, a dominaţiei britanice se prăbuşeşte şi dispare, ca zilele frumoase, ca tinereţea, ca sănătatea, şi cu toţii trăiesc vremuri tulburi, de multe ori copleşite de iraţionalitate, cum se obişnuieşte, după îndurarea lui Allah.

Urmează deci multe pagini ilizibile de opinii politice despre politică şi istorie. Dar există şi privat, iar Mahfuz povesteşte în stil european lumea orientală, cu oameni la fel de oameni ca oriunde, Allahuakbar.

Iată câteva tipuri de personaje:

Un dascăl filozof, blazat şi burlac, Kamal, ce pendulează între Orient şi Occident. Atâta se învârte în jurul eului său că ameţeşte de fiecare dată.

Un student, Ahmad, copleşit de vocaţia jurnalismului, ce vrea să mişte conştiinţe şi pe redactoarea mai în vârstă ca el pe care o iubeşte, Allahuakbar.

Un alt student, Abd el-Mun'im, devine bigot şi se înscrie într-o mişcare pe-atunci nu încă fundamentalistă, Allahuakbar.

Un alt student, cel mai arivist, Ridwan, se dă pe lângă un politician pederast dar influent, spre bunăstarea lui şi a familiei întregi, după îndurarea lui Allah.

Femeile nu au un rol prea mare, ele sunt soţii, concubine sau prostituate, doar redactoarea ce mai iese puţin din tipar.

Totul e un fel de Forsythe Saga orientală şi surprinzător, spre final, m-a prins chiar rău de tot. However, pentru un cititor de romane cu ştate vechi, cum mă cred eu, nu a fost nimic excepţional.

Doar că romanul descrie o lume necunoscută nouă, europenilor, după îndurarea lui Allah.

Naghib Mahfuz, Es-Sukkariyya, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1989, 2 volume, trad. Nicolae Dobrişan

Genialul român Camil

Înainte de a-l reciti acum, mi-aduceam aminte numai de personajul Ladima, care-n mintea mea rămăsese ca exemplu de intelectual român cu conştiinţă, condamnat atavic să sfârşească singur, părăsit în mizerie.

Dar acum, când m-am mai maturizat, am descoperit o lectură minunată, cuceritoare şi profundă. Despre dragoste, uşurătate, şi multă suferinţă.

Cred că n-ar fi potrivit să povestesc romanul, elevii/studenţii ar găsi desigur pe gugle postul şi ar da copy/paste fără să-l citească. Şi-apoi nici nu ai ce povesti.

Acest roman trebuie savurat.

Să savurezi descrierile mişcărilor erotice din trup ale midinetei Emilia, o poţi vedea aievea - înţelegi cum de s-a-ndrăgostit Ladima de ea dar nu înţelegi cum de nu s-a-ndrăgostit Fred.

Să savurezi scrisorile tragice ale singuraticului Ladima - te convingi neîndoios că mintea n-are nici o treabă cu sexul.

Să savurezi consideraţiile actuale ale marelui Camil despre politicităţi şi mondenităţi. Chiar să savurezi ştiinţificităţi despre univers şi viaţă.

Dar mai ales s-o savurezi pe Doamna T., art designer-ul modern şi monden de care eu însumi m-am îndrăgostit. Cititoriceşte, desigur. Doamna T. cea frumoasă şi misterioasă cum nici o eroină româncă nu mai este.
Ce mai, pe mine toate m-au fermecat în cel mai bun sens al cuvântului. 

Mă gândesc chiar să-mi cam reconsider topul meu best romanian novels ever - ar merita chiar locul 1. Hm.

Bonus, o poezie:

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...
Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalţ.
Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele... (p.90)

PS: Romanul acesta nu e deloc preţuit aşa cum ar merita, nu ştiu alte ediţii critice în afara celei a lui Liviu Călin. Se scoate Vintilă Corbul în ediţii de lux, dar nu Camil. Şi zic că romanul lui Camil nu e cu nimic mai prejos decât Thomas Wolfe, Scott Fitzgerald sau mai ştiu eu ce mare vedetă americană. Nici ICR n-a făcut mare lucru cu promovarea-n afară, îl traduce bunăoară pe Blecher şi pe Cimpoieşu şi nu şi pe marele Camil. În fine...

Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Junimea, Iaşi, 1988, 327 pag.

Încă un booker gătat

Am văzut de câteva ori filmul, dar cartea mi se îngălbenea – la propriu – în bibliotecă. Şi nu ştiu ce m-a apucat s-o iau tocmai acum s-o citesc, probabil un déja lu plăcut...
 
N-am mai citit nimic de Kazuo Ishiguro. Scrie bine. Cum spuneam, am citit-o cu plăcere, deşi uneori consideraţiile personajului principal, majordomul Stevens, deloc asemănător personajului lui Hrabal, m-au cam plictisit.
 
Ce se-ntâmplă?
Nu prea multe, mai mult rememorări ale lui Stevens ăsta, din zilele lui în slujba unui lord englez. Şi Ishiguro, pornind de la nobleţea obligă, ajunge la nobleţea prosteşte, căci acest lord, plin de intenţii bune faţă de Germania post Versaille, organizează întâlniri diplomatice secrete, până la urmă eşecuri sublime.
 
Pe majordom însă nu-l intersează miza, ci datoria, faptul de a fi un majordom mare, demn – ceea ce înseamnă mai mult slugărit decât trăit.

Poftim exemplu de gândire:
Lumea e ca o roată care se învârte având în centru aceste case mari. Aspiraţia celor care aveam ambiţie profesională era să ne croim drum cât mai aproape cu putinţă de acest centru. Deoarece eram o generaţie idealistă pentru care problema era în ce scop îţi puneai în valoare dibăcia. Fiecare nutrea dorinţa de a-şi aduce o contribuţie cât de mică la crearea unei lumi mai bune, şi cea mai sigură cale era să-i servească pe iluştrii gentelmani cărora le fusese încredinţată soarta civilizaţiei. (p.116 – 117)
 
Ironia lui Ishiguro apare când spune că acest scop nu mai există demult, soarta civilizaţiei demult nu mai e făcută de aceşti iluştrii gentelmani.

Cu alte cuvinte, ce se-ntâmplă când tu crezi că-i slujeşti lui Dumnezeu, dar la sfârşit vezi că de fapt i-ai slujit tot timpul lui Mamona?

Iată tragedia personajului (interpretat genial de Anthony Hopkins în film).

Kazuo Ishiguro, Rămăşiţele zilei, Editura Univers, Bucureşti, 1994, 255 pag., traducere de Radu Paraschivescu

Unde mergem dupa vot