Ce faci dacă eşti critic literar şi primeşti carte cu dedicaţie?

O dai frumuşel de nouă la un anticariat. E şi ăsta un semn de apreciere a cărţii, o pot citi şi alţii...

Dedicaţia este pe cartea Locomotiva Noimann de Nichita Danilov, apărută la Polirom. O găsii la anticariatul de pe Doamnei...
(Aşa cum v-aşteptaţi, n-o cumpărai :)...)

Un mare scriitor

György Konrád.

E drept că mai întâi am auzit câte ceva despre el, mare dizident ungur pe vremea regimului comunist, un fel de Wałęsa sau Miłosz.

Apoi, dintr-un impuls oarecare, am cumpărat acum câţiva ani romanul Vizitatorul.

Din fericire, am binevoit să-l citesc, sunt aproape la jumătate şi sunt entuziasmat cum n-am mai fost demult de un roman. E genial, un roman scurt, dar îndesat, prea profund şi prea uman pentru vremea noastră.

Pe coperta a patra Carlos Fuentes afirmă că este una dintre cele mai incitante naraţiuni ale solidarităţii concrete de la Dostoievski încoace. Iar eu mă abţin să spun mai multe, îmi voi spune impresiile după ce voi termina.

Autorul are şi site personal. Pe care, fireşte, l-am pus şi în blogrollul meu. E uimitor ce viaţă excepţională a avut omul ăsta, şi ce minunat scrie...

Lecţie de penibilitate

Răsfoind volumul 4 al Operelor lui Dostoievski, dădui de o povestire intitulată O întâmplare penibilă, perfectă ca formă, cu un mesaj ce anunţă Însemnările din subterană şi Crimă şi pedeapsă.

Un general, Ivan Ilici Pralinski, general nu de armată, ci după cinurile funcţionăreşti ruseşti, afirmă într-o discuţie de pahar că relaţia dintre un superior şi un subaltern, dacă e bazată pe umanitate, duce la schimbarea reformelor sociale.

Pleacă şi, îmbuibat de şampanie, îi cade în cale nunta unui umil subaltern, la care se gândeşte să participe pentru a-şi arăta "umanitatea". Dar dacă gândurile lui sunt dintre cele mai bune, şi aici Dostoievski îşi dovedeşte geniul în a le descrie, faptele sunt dintre cele mai penibile - se îmbată, se "umileşte" şi se face de tot rahatul, la propriu. 

Socoteala din cap nu se potriveşte cu cea din realitate, spune autorul. Totul iese prost, distanţa dintre general şi subaltern se adânceşte, generalului nu-i rămâne decât să rămână acelaşi superior sever.

De unde rezultă că, dacă ne-ar şti cineva gândurile şi ar măsura cu ele ceea ce facem de fapt, ne-ar socoti pe toţi, de cele mai multe ori, tare penibili. 

Feodor Mihailovici Dostoievski, O întâmplare penibilă, traducere Demostene Botez şi Igor Blok, în Opere în 11 volume, vol.4, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968, 50 pag.

Scriitori născuţi şi scriitori făcuţi

După mine, există două feluri de scriitori:

- unii "născuţi", cu talent nativ, care, indiferent ce scriu, scriu genial, scriu aşa cum bem noi apă – Proust, Kafka, Arghezi;

- alţii "făcuţi", pentru care scrisul e un mare chin, le ia mult efort să scrie – Flaubert, Thomas Mann, Bulgakov, Rebreanu.
Exemplele pe care le-am dat nu fac vreo diferenţă valorică. Cel puţin când e vorba de marii maeştrii din trecut, ce scriau din vocaţie, dorind să spună ceva, ba chiar să revoluţioneze cumva lumea, cum spune Llosa.

Dar, într-o discuţie recentă cu cineva puneam la cale care anume dintre scriitorii contemporani, care scriu deseori din alte motive - celebritate şi bani - au valoare, care anume „vor rămâne".

Sunt cazuri de absolvenţi de litere, sau nu, cu un pospai de cultură literară, care, după ce participă la un curs de creative writing încep să scrie după reţete prefabricate. Scot deci bestselleruri şi devin ceva în genul altor scriitori mari, cu care presa literară îi aseamănă obligatoriu, calificându-i ca fiind „unul dintre cei mai buni”, „viitor titan al literaturii”, „al cărui cărţi sunt traduse în peste 30 de limbi” etc.
E-adevărat, scriu bine, amuză, dar după ce le închide cartea, cititorul nu rămâne cu nimic, nu e "mişcat", ci e exact la fel ca înaintea lecturii... Coelho, Foer, Palahniuk, ce să mai vorbesc de Dan Brown...
Câţi însă dintre ei vor fi citiţi după ani şi ani? Mai citim oare Eugene Sue sau Cezar Petrescu?

Beckett eseistul

Pe la 25 de ani, Samuel Beckett, nobelizatul, scrie un mic eseu, tradus la noi de-abia prin 2004, despre romanul lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut.
 

Nu am de gând să rezum cartea, ci să spun care-s ideile care m-au surprins pe mine, admirator înfocat al francezului.

1) Beckett spune că Proust dezvăluie realitatea printr-un singur mod, prin memoria involuntară - ea nu depinde de noi, ea singură-şi alege timpul şi locul în care-şi săvârşeşte miracolele. Ea e catalizatorul, iar întreg ciclul e un monument închinat memoriei involuntare şi o epopee a acţiunii sale, întreaga lume iese dintr-o cană de ceai, spune Beckett.

2) După Proust, împlinirea reprezintă identificarea subiectului cu obiectul dorit. Aceasta se face doar de către inimă, ea îşi alcătuieşte intermitent obiectul dorinţei din prelungirile punctelor spaţiului şi timpului pe care obiectul (Albertine) le-a ocupat şi le va ocupa vreodată. Scriitorul nu face decât să traducă pe înţelesul ei, a inimii, Dragostea şi Spaţiul şi Timpul – prin artă.

3) Arta este ieşirea din bezna timpului şi a obişnuinţei şi a pasiunii şi a inteligenţei. Tendinţa artistului este să se adune în sine – către inimă – nu să se risipească. El înlocuieşte inteligenţa cu afectivitatea, după definiţia lui Schopenhauer a artei: contemplarea lumii independent de principiul raţiunii.

4) Adevărul lui Proust nu porneşte din raţiune, ci din impresii.

Parcă după citirea acestui mic eseu, romanul* lui Beckett se înţelege mai bine.

Samuel Beckett, Proust, Humanitas, 2004, trad. Vlad Russo, 111 p.

___________

*Molloy

Câmpul cu tei nemţeşti al lui Ioan T. Morar

Lindenfeld nu e o capodoperă, dar e un roman foarte bun, dintre cele mai bune publicate în ultima vreme. Deşi l-am citit mai mult în autobuz, troleibuz, metrou, chiar tren.

M-a acaparat de la primul capitol, nici nu zici că e un roman românesc, dacă prin roman românesc înţelegi ceva greoi, cu profunzime sadoveniană ce te chinuie în şcoală cu comentarii despre.

Acţiunea e cam în genul filmului Good bye, Lenin, adică o lume falsă e construită în jurul unui om, pentru a-l face pe acesta fericit. Dar dacă în filmul nemţesc lumea se construieşte din dragoste, în romanul românesc aceasta se face pentru bani, "realitatea e gratis, ficţiunea e pe bani."

Un fost sătean ajuns miliardar şi bătrân vrea să-şi viziteze locurile natale, satul din România, Lindenfeld. Dar pentru că acum satul e părăsit şi miliardarul nu trebuie să facă un infarct, el trebuie populat. Cum spuneam, pe bani. Aşa că se iau o trupă de actori şi un grup de tineri pictori să facă pe sătenii. Şi de-aici toată acţiunea cărţii, aflăm foarte multe despre personaje, istoriile lor amestecate acum în istoria falsă, toate montate ca într-un film.

Cel mai mult mie mi-a plăcut domnişoara Reghina, dactilografa teatrului, care, la cinzeci şi ceva de ani, după o lungă carieră de dactilografă a teatrului, se vede înlocuită de compiuter astfel că nu-i rămâne decît să copieze toată ziua bună ziua romane dintre cele mai lungi, cuvintele scriitorilor trec dintr-o parte în alta prin buricele bătătorite ale degetelor Reghinei, Iosif şi fraţii săi, prin lungimea lui - o piatră de încercare şi pentru mine - fiind summumul.

Mi-a plăcut apoi Sepp cel mic, odinioară actor principal într-o piesă în care preotul se ateiza materialist-ştiinţific, acum joacă tot rol de preot, dar jumătate-catolic-jumătate-protestant care vorbeşte ortodox, el zice că "Dumnezeu ne scrie pe carton viaţa şi, din când în când, ne aşteaptă în puncte dinainte fixate şi ne verifică dacă o trăim cum vrea El" şi "Doamne, îţi mulţumnim pentru şansa iluziei".

Nu mi-a plăcut personajul primarului, Petrică Florescu, oportunist dar bun organizator, e regizorul întregii punerii în scenă care, culmea, iese foarte bine, nu ştiu dacă autorul nu cumva îl simpatizează.

La sfârşit, un citat care rezumă, zic eu, concepţia lui Ioan T Morar despre literatură:

O bună parte din ceea ce facem este doar pentru a o povesti cuiva. Povestirile, întâmplările contează. Eşti mare scriitor dacă povesteşti ca lumea. Scriitorii nu sunt chemaţi să livreze senzaţii, aceasta va fi, în curând, la îndemâna oricărui farmacist. Exuberanţă, mulţumire, senzaţie de zbor, de încredere în sine, de priapism, pe toate le puteţi lua din rafturi, din cutiuţele cu pastile. Eu vă livrez întâmplări, singurele pe care chimia nu le poate reproduce în laborator. Ele au nevoie de un om care să le trăiască, să le observe, să le povestească. Sau să le inventeze. Senzaţiile se descoperă, întâmplările se inventează. (p. 69)

PS: Coperta cărţii mi se pare extraordinară!

O altă scurtă şi sinceră părere despre carte, aici.

Ioan T. Morar, Lindenfeld, Polirom, Iaşi, 2006, 264 p.