Un Kafka SF

Ceea ce îmi va rămâne de la acest roman sunt două lucruri.
 
Unul se referă la idiosincraziile noastre de care nu scăpăm niciunde şi pe care le ducem cu noi, ba chiar le proiectăm în jurul nostru ca pe nişte picturi rupestre. Iar Lem ne arată în mod genial că înzestrăm şi alte fiinţe cu ele.
De pildă, spune el că
Spiritul nostru de sacrificiu se dovedeşte a fi o poză. Ceea ce ne mână nu e câtuşi de puţin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem la limitele acestuia Pământul. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrânegem. Nu ştim ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar fiindcă începem să ne sufocăm îne ea, vrem să descoperim în alte părţi propria noastră imagine idealizată.
 
Al doilea lucru se referă la tensiunea romanului, ce se insinuează încă de la prima pagină, în ciuda faptului că acţiunea nu debordează de aventuri. E o tensiune subtilă, à la Kafka (un alt roman, Edificiul nebuniei absolute chiar aduce cu Castelul, autorul a luat şi premiul Kafka). Un nene se duce pe-o staţie planetară, pe Solaris, planetă dominată de-un ocean plasmatic. Are de dezlegat o crimă şi câteva mistere, inclusiv cel în care se trezeşte cu nevasta sa decedată, acum vie. 

Ce se-ntâmplă, evident, nu spun. Deşi e imposibil ca cineva să nu fi văzut filmul lui Tarkovski, sau măcar al lui Soderbergh. Eu nu.
 
Evident, cartea are şi minusuri, pe alocuri plicitiseşte cu amănunte ştiinţifice, trenări şi solipsisme. E altceva SF, ceva deosebit de Herbert, Clarke sau LeGuin.

Stanislaw Lem, Solaris, Ed Savas Press, 1993, trad. Adrian Rogoz şi Teofil Roll (cartea e disponibilă şi online)

Învăţăturile lui Gabriel Liiceanu către fiul său Ştefan

Dacă prin Uşa interzisă ne-a surprins pe toţi cu sinceritatea sa afectivă, „filozoful” Gabriel Liiceanu ne convinge prin această ultimă carte că are vocaţie de creator. Dar nu a unei creaţii la care ne aşteptam cu toţii – un Sein und Zeit românesc, de pildă – ci a unei filozofii pornite „din nimicurile grave ale vieţii, menită să se potrivească oricui”. În termenii lui Rorty, pot spune Liiceanu se dovedeşte un autocreator, adică ajunge să se cunoască pe sine, confruntându-se cu propria contingenţă, inventând metafore noi.
Scopul declarat este să-şi facă provizii de afectivitate în generaţiile care vin din urmă, să se dăruiască, pentru că e ceva de făcut pe lumea asta.

În prima parte, o călătorie în America e izvor de numeroase mirări filozofice şi amintiri asupra bolii, senectuţii, medicinei, civilizaţiei americane, multe pline de amuzament. De pildă, cum te poţi face de râs învăţând germana; cum un simplu număr de telefon devine un adevărat cod hermeneutic, ce nefericiri aduce celebritatea.
În a doua partea cărţii, lucurile devin mai serioase, Liiceanu îşi descrie rădăcinile şi creşterea, în metafore livreşti şi filozofice. Îl descoperim pe omul „serios”. Dar în contraponderea digresiunilor raţionale, stau şi amintirile pline de savoare. Aflăm de prima întâlnire – astrală – cu Noica, de primele auto-erotisme, de primul sărut, de prima bătaie în stradă, de amintirea mamei, şi aflăm teorii şi opinii despre sensul vieţii, a traiului în doi, a iubirii.
Evident, nu m-am aşteptat să aflu întrebări definitive la aceste întrebări, dar adulmecări intelectual-viscerale, da.

Câteva citate:
A trăi înseamnă a fi neliber prin iubire.
Noica: ce bucurie că viaţa n-are sens:pot să-i dau eu unul.
Al. Dragomir: Pe mine mă interesează nu să fiu autor, ci să înţeleg. Nu vreau să mor ca un bou. Asta e tot.
În faţa vieţii avem 2 lucruri: 1) să ne trăim viaţa făcând lucruri cât mai plăcute, capabile să ne umple de bucurie; 2) să ne construim un sistem de iluzii şi să nu ieşim din el (cf. Uşa interzisă)
Dacă paradisul are o formă plauzibilă, ea e indisociabilă de infernul celuilalt sex.
Să faci binele poate fi şi dintr-o raţiune pragmatică.

Nu ştiu ce-aş mai putea spune despre această carte. Doar că este una din fascinaţiile anului acesta, alături de Zilele regelui. Că a contat fiecare clipă în care am citit-o, că e formidabilă. Că Liiceanu, măcar prin această carte de autor, va rămâne – poate ca Steinhardt cu Jurnalul fericirii.

Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, Ed. Humanitas, București, 2008, 240 pagini

Leapşă politică

Am primit o leapşă de la Adrian, iniţiată de Gramo.
Sunt cu totul de acord cu acţiunile descrise de Gramo, sunt de foarte bun simţ. Dar de nerealizat, dupa mine. Şi nu pentru că e greu, ci pentru că nu are cine. Politica se face cu oameni cu voinţă şi cu putirinţă. La noi, oamenii politici nu au nici una, nici alta.

Vreau să mă explic şi pornesc de la afirmaţia lui Adrian că şi-ar dori în politică mai mult biz decât show.
Din fericire, lucrez în biz şi ştiu că orice viziune, orice obiectiv sunt atinse numai cu resurse umane potrivite, performante. Ei bine, în politică, noi nu avem. Nu mai îmi fac demult iluzii despre o reformare a clasei politice. Cel ce a învăţat materialism dialectic şi istoric şi a trăit treizeci de ani în ceauşism, mi-e greu să cred că poate gândi comunitar. Pentru că nu cred în schimbarea majoră a omului, mai ales la maturitate. Această credinţă mi s-a confirmat 99%.
De aceea, consider clasa politică românească impotentă.
Creşterea economică actuală nu se datorează politicienilor, ci investitorilor străini, antreprenorilor, căpşunarilor şi a tinerilor din multinaţionale. Şi a unei inerţii pornite dintr-un cadru fixat de departe, de către NATO şi UE.

Dar pentru că leapşa e despre acţiuni concrete, propun două, ce se referă la viitor, care ar asigura schimbarea mentalităţii, evident, la tineri - dupa ce cei de azi vor fi murit:
1) un sistem de educatie (adresat minţii) strong, bazat pe vocatie si dezvoltare/competenta
2) un sistem sanitar (adresat trupului) la nivel occidental, implantat din afara – unde cuvântul şpagă nu există.

Restul e iluzie. Vor fi legi mai bune. Nu există oameni care să le aplice, sau daca da, nu ştiu cum. Va vrea cineva o schimbare? Va fi înlăturat deîndată. În afară de interese privat-meschine şi de grup, nu există nimic. Doar show. De aceea, pentru prima oară, mă gândesc să nu mă duc la vot.

Cartea tâmpeşte

Alte cărţi? Ce-ar mai putea spune o nouă carte în plus faţă de miliardele scrise pân-acum? De ce-aş pierde timpul vieţii mele citind-o?

Unele zic că dacă le citeşti, vei avea o viaţă fericită şi împlinită... E-un bullshit!

Nici o carte nu merită citită în loc să faci dragoste, să dăruieşti un bănuţ unui sărac, să asculţi o melodie frumoasă, să te bucuri de oamenii iubiţi, să faci o baie-ntr-un lac.

Cartea e-un drog, e periculoasă: Îndepărtează. Izolează. Tâmpeşte. Utopiile s-au născut tot din cauza ei (A ştiut Henric de ce i-a tăiat capul lui More!).

Toate bibliotecile ajung să sfârşească în foc. Romanii au distrus bibliotecile de la Alexandria si Cartagina, arabii au ars-o apoi din nou pe prima, Eco o arde pe cea din Edificiu, la fel Eliade pe-a lui.

De ce dracu' să mai merg la Gaudeamus?

Impresii de Paris 3

(continuare de aici şi de aici)

A doua zi am pornit să descopăr casa lui Balzac, idolul studenţiei mele. Am găsit-o destul de greu, pe strada Raynouard nr.47, dar a meritat.

Grădina a fost minunată, plină de frunze colorate de toamnă, se vedea chiar turnul Eiffel, şi era plină de şcolari ieşiţi să-şi mănânce sandvişul:

La poalele ei, am trecut pe una dintre cele mai înguste străduţe din Paris (în prelungirea străzii Marcel Proust), pe ea chiar era să mă lovescă un alergător.

Înăuntru am găsit un interior modest, cum m-am aşteptat de altfel de la un om fugărit destul de des de creditori. Una din camere era populată de câteva sute de personaje din Comedia umană:

Şi pentru că e un blog de chestii livreşti, uitaţi-vă la două personaje din Moş Goriot:

Din acelaşi cartier:

Fluturele negru al lui Ruse se vede alb

Poate şi sub efectul cărţii proaspăt citite, ieri a fost o zi faină.
La serviciu a fost super!
Apoi am ieşit şi l-am întâlnit la un bar pe Filip Florian (cu care am dat mâna) – super din nou!
Un student de 21 de ani mi-a povestit despre Călăuza şi Solaris ale lui Tarkovski (cred c-aşa se scrie)... – tânăra generaţie e super!
Am terminat Soni de Andrei Ruse (prima şi ultima carte de la Tritonic, pentru că are o mulţime de greşeli redacţionale) – despre care voi scrie în continuare.
*
Deşi nu pot spune că-l simpatizez foarte pe autor, a scris o carte grozavă. Soni. Pe care o promovează direct şi personal, ceea ce înseamnă că în primul rând crede el însuşi în ea. A creat chiar o acţiune bloggeristică, la care, evident, sunt părtaş.
Deşi colega de serviciu căreia i-am povestit despre mi-a zis că subiectul cărţii seamănă cu cel din Veronica se hotărăşte să moară, sunt convins că această carte e mult mai bună.
Întâmplător, subiectul are ca premisă cam ceea ce întrebam eu într-o leapşă: Dacă mai ai câteva luni de trăit (Sonia are şase luni - cancer la stomac), ce faci?
Dar cealaltă premisă e cu adevărat importantă pentru roman. – Ce face ea acum, cum se raportează ea la lume?
Şi cartea începe să curgă. Super!
Începe să vadă altfel oraşul, să simtă altfel pulsul lumii şi al propriei vieţi, altfel oamenii – un vânzător dintr-un sex shop, un rocker chitarist minor, chiar Andrei Ruse are o legătură cu personajul! – viaţa se schimbă. La fel şi noi, cititorii.
E multă furie în carte, care devorează tot – motto-urile sunt din Kerouac, Welsh, Palahniuk, chiar Ovidiu (furios şi el la vremea lui) – ca viermele din stomacul personajului. Stilul e simplu, firesc, colocvial, sincer.
Iată un citat:
"nu contează ce e dincolo sau dacă e ceva. contează ce e aici! contează ce e acum! eşti viu şi nu te sperie faptul că nu vei fi aşa, ci că alţii vor fi în continuare.
pe tine te vor roade viermii.
peste tine se vor planta panseluţe. moartea, conceptul de moarte, aşa, simplu, gol, nu înseamnă nimic.
cel mai bine înţeleg lucrurile-astea oamenii ca mine, care trăiesc într-o semiexistenţă ciudată, oamenii care nu sunt nici vii, de-a binelea şi nici în totalitate morţi" (p.129)
Cartea totuşi nu e foarte tragică – viermele se transformă în fluture. La lumina dragostei, desigur. Numai că la Andrei Ruse, fluturele e negru - Pentru mine, fluturii vor fi întotdeauna albi.

Nu-i o capodoperă, dar e carte captivantă, care te pune pe gânduri (autorul are doar 23 de ani!) şi te scoate din cotidianul nostru searbăd.

Mie mi-a plăcut.

Andrei Ruse, Soni, Ed Tritonic, Buc, 2008, 256 p

Later edit: Cartea are si un trailer: