Mediocritatea Elenei Vlădăreanu

În legătură cu nuvela proaspăt recitită a lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici:
Am citit cu o stupoare oripilantă în România liberă cum Elena Vlădăreanu afirmă despre Ivan Ilici că „este un individ mediocru, cu o viaţă mediocră, care face o descoperire pe masură de mediocră – aceea că va muri odată şi odată”.

Ştiind că Elena Vlădăreanu scrie poezii şi închipuindu-mi că foloseşte înţelesuri pe care nu le cunosc, am alergat la dicţionar, şi-am constatat că, dacă are dreptate că Ivan Ilici nu iese din comun, că este un om modest, lipsit pe alocuri de o mare inteligenţă – nu înţeleg şi pace de ce consideră Elena Vlădăreanu că descoperirea morţii este o descoperire mediocră.

Sau capacităţile artistice ale poetei sunt tocite, de nu înţelege valoarea existenţială a morţii, alături de cea a dragostei – ambele fructificate artistic din cele mai vechi timpuri până astăzi – sau nu este pe aceeaşi lungime de undă cu Tolstoi – ca să nu spun că nu a înţeles mai nimic din nuvelă.

Eu cred că Tostoi a urmărit să ne arate că descoperirea morţii îi dă lui Ivan Ilici o oarecare măreţie, îl scoate din mediocritatea de pân-atunci, îl miruieşte cu tragic, iar urletul de trei zile nu e de spaimă animalică, ci de deznădejde lucidă. Tolstoi vrea să spună că numai raportată la anumite experienţe – printre care şi moartea – viaţa poate căpăta vreun sens.

Nu înţeleg de ce o poetă care ar trebui să aibă anumite înţelegeri estetice şi ontologice, face o asemenea greşeală, în mod public.

Poate din superficialitate...

"Idiotul" lui Tolstoi

Mă gândesc ce anume să scriu despre acest roman. N-am cuvinte. Mă mir de ce nu l-am citit pân-acum, căci ar trebui tipărit în milioane de exemplare şi citit de toată lumea.

Scris pe la 70 de ani, înaintea capodoperelor Părintele Serghi şi Hagi Murad, a atins în mine un hot botton: Tolstoi arată cum să-i iubeşti pe oameni, când viaţa e de căcat. Sau ce faci când îţi dai seama de felul rău în care e orânduită lumea. Afli rar aşa ceva de la un scriitor – aceştia se opresc la a denunţa şi apoi a tăcea. Chiar şi Dostoievski.

Nu şi Tolstoi. El dă şi soluţii. Deloc ridicole.

Personajul Dmitri Ivanovici Nehliudov suferă o înviere morală, chiar în floarea vârstei. Hotărăşte de aceea să abandoneze viaţa de boier desfrânat de pân-atunci şi să trăiască în acord cu conştiinţa lui, adică în răspăr cu lumea. Împarte moşia ţăranilor, lasă huzurul şi alege să se ânsoare cu o prostituată, în temeiul unei greşeli faţă de acesta din tinereţe.

Cum se poate lupta omeneşte cu lumea fără să-ţi pierzi viaţa, ba chiar s-o câştigi – aceasta e lecţia universală a genialului scriitor rus.

După publicarea acestei cărţi, Tolstoi e excomunicat până la moarte de biserica ortodoxă rusă.
Evident, ni se arată lumea rea din Rusia perioadei ţariste – sistemele judecătoreşti, penitenciare şi instituţionale - nu într-un mod ştiinţific, cum avea s-o facă Cehov, ci artistic, emoţional. Însă fondul rămâne acelaşi – că aşa cum comunitatea e născută pentru om, de cele mai multe ori aceasta îl poate duce la pieire.
Puţine cărţi mi-au cutremurat sufletul cum a făcut-o cartea aceasta...

"Credinţe-s multe, dar duhul este numai unul singur. Şi în mine, şi în tine, şi în el. Aşadar, mai bine să creadă fiecare în duhul care-i în el şi aşa o să fie uniţi cu toţii. Fiecare să creadă în sine, şi toţi vor fi ca unul singur.

Cum mă cheamă? Om. Câţi ani am? Nu i-am numărat şi nici n-am cum să-i număr, pentru că întotdeauna am fost şi voi fi întotdeauna. Cine ţi-e tată, zic ei, cine ţi-e mamă? N-am, zic eu, nici tată, nici mamă, afară de Dumnezeu şi de pământ. Dar pe ţar îl recunoşti? De ce să nu-l recunosc? El e ţar pentru el şi eu mi-s ţar pentru mine."


Lev Nicolaevici Tolstoi, Învierea, Ed Adevărul Holding, Bucureşti, 2008, traducere de Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Ludmila Vidraşcu, 508 p

Toţi suntem Ivan Ilici

Pauza de lectură nu m-a ţinut mult, am cedat în faţa citirii/recitirii câtorva opere de Tolstoi - că tot a reeditat Adevărul operele complete în ediţie de lux... Deci:

Cazacii este o nuvelă despre care critica spune că ar trata traiul simplu, sălbatic, din sânul naturii, în contrast cu cel din societatea evoluată bla bla. Eu zic altceva. Că, un pic calchiată după Eroul lui Lermontov, Tolstoi nu ia partea nici unui modus vivere, face mişto de amândouă în aceeaşi măsură.
Aici începe, iată, să se străvadă (Cazacii e printre primele nuvele) preocuparea lui Tolstoi pentru lucrurile cu-adevărat importante în viaţă - iubirea pentru ceilalţi versus iubirea pentru sine însuşi şi desăvârşirea morală.
Nu mi s-a părut o nuvelă formidabilă, e scrisă neizbutit, are rupturi destul de dure, planurile se întrepătrund artificial, personajele sunt cam slabe.

Părintele Serghi – una dintre ultimele povestiri ale geniului literar rus. M-a impresionat până-n străfunduri, mesajul a-ntâlnit o idee de-a mea – că trăim pentru câteva fapte pe care le facem – conştient sau nu – de-a lungul întregii vieţi, pe multe murim fără să ne dăm seama că le-am făcut.

În fine, un om se călugăreşte dintr-un anume motiv. Ajunge aproape un sfânt - prilej de pelerinaj. Dar nimeni decât el nu ştie ce-i în sufletul lui. De aceea va face o anume faptă, din i-raţiune, care-i anulează toată viaţa de până atunci. Căci de-abia după acea faptă, îşi va putea da seama care e de fapt rostul vieţii. De la o femeie săracă cu duhul. Aşa că iată-l plecând în Siberia, să se răscumpere.

Un fel de Crimă şi pedeapsă pe dos. Căci dacă la Dostoievski fapta e raţională, la Tolstoi ea e iraţională. Stilul e extraordinar, curge limepde spre cascada deznodământului...

Moartea lui Ivan Ilici. Ţopăim din dorinţă-n dorinţă, din socoteală-n socoteală, până când vedem că trupul începe să ne doară şi iar numărătoarea inversă e de neoprit. Murim. Noi. Eu. Ce facem? „Când n-am să mai fiu, atunci ce-o să fie?N-o să fie nimic. Dar unde-o să fiu eu, când n-oi mai fi aici? Oare asta-i moartea? Nu, nu vreau.” „Altfel se cade să fie. Tot pentru ce ai trăit şi trăieşti este o minciună, o amăgire care ascunde de tine viaţa şi moartea.”

Şi ce credeţi că face timp de trei zile, chiar Ivan Ilici înainte de-a-şi da duhul?...

O excelentă selecţie cu cele mai bune povestiri tolstoiene:
Lev Nicolaevici Tolstoi, Cazacii şi alte povestiri, Editura Rao, Bucureşti, 2000, 412 p, trad. S. Sanielevici, Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Irina Andreescu, Cezar Petrescu şi S. Recevschi.

Întrebare

Ştie cineva vreun loc unde pot găsi, din colecţia Cotidianul - Hagi Murad de Lev Tolstoi, în afară de saitul Cotidianul (a apărut acum o lună)? N-aş vrea volumul de la editura Tehnopres (?).

Lucruri bune livreşti în Constanţa

Astă vară, în concediu, am descoperit, în Constanţa, o nouă librărie (Str. Sarmisegetusa, nr. 30), a unui patron mai vechi într-ale comerţului livresc. Am găsit aici şi ediţii mai vechi, în stare nouă, alături de CD-uri, DVD-uri, chiar viniluri.

De curând, am aflat chiar că au un sait de comercializare online a cărţilor. Aici. Ba au şi blog.

Supertare!

Pentru Constanţa, unde cultura lasă mult de dorit...

Impresii de Paris 4

(continuare de aici, de aici şi de aici)

A doua zi a fost planificată pentru Luvru. Se spune că îţi trebuie nu ştiu câţi ani să vezi toate operele de-aici. Eu mi-am rezervat vreo câteva ore, în care să văd monumentele istorice care m-au fascinat dintotdeauna, precum şi câteva picturi.

Evident, c-am colindat puţin prin centru, am descoperit L'église de la Madeleine, cea mai frumoasă biserică pe care-am văzut-o pân-acum. Nu-mi venea să cred că este o biserică şi nu un templu.

(Pe-acolo am coborât şi într-un veceu public, de belle epoque, unde m-am uşurat cu o plăcere de nedescris - erau acolo gresii şi marmuri vechi şi frumoase.)

Evident, după ce-am ajuns în Place de la Concorde, am luat-o spre Grădinile Tuilerie, unde am mâncat la o terasă plină de turişti. Din păcate, a trebuit să abandonez Champs-Élysées.

În Luvru mărturisesc că m-am rătăcit. În sensul că, în loc să urc în muzeu, mă tot învârteam prin galeriile comerciale. Dar am reuşit până la urmă să urc în apartamentele lui Napoleon al III-lea, prietenul românilor. Evident, fastul de-aici m-a lăsat mască.

Păi m-am repezit apoi la monumentele asiro-babiloniene, leagăn de civilizaţie umană. N-am făcut prea multe poze, dar mai era puţin şi spărgeam sticlele să ating cu mâna ceea ce-au atins primii oameni civilizaţi.

După ce m-am săturat de istorie, am coborât la câţiva olandezi, preferaţii mei, prilej cu care am descoperit câţiva iluştri necunoscuţi, dar maeştrii ai culorii. Am trecut prin sala Rembrandt, cu picturile Valois-ilor şi Bourbonilor.

Evident c-am ajuns şi în sala Renaşterii, unde am surprins un tânăr schiţând după un tablou (rar am văzut la noi aşa ceva - e drept, noi n-avem Luvru):

Dar deşi am zis că n-o să văd Gioconda, trecând pe lângă, m-am oprit la cea mai mediatizată pictură a lumii. Nu e cine ştie ce iar mie mărturisesc că mi-a plăcut să admir alte opere, mai puţin celebre care şi-au pus amprenta asupra inimii mele mai mult decât ea.

După vreo patru ore, am renunţat. Ochii, mintea, inima mi-au devenit brusc imune la orice formă/conţinut de artă, aşa că m-am grăbit să ies.

(Evident, după ce m-am mai rătăcit un pic.)

Per ansamblu, pe mine m-a impresionat mai mult Luvrul ca atare decât ceea ce am găsit în el. Măreţie, frumuseţe, eleganţă, artă. Minune.