Maestrul comparaţiei, Ovidiu Şimonca

Nu, nu am citit toate cronicile la Scrisori către fiul meu, însă mi-a sărit în ochi cronica lui Ovidiu Şimonca din Observatorul cultural, intitulată Crema Soljeniţîn.

Ce afirmă O.Ş?:

1. Comparaţia lui Liiceanu cu Ivan Denisovici e una hazardată, nesusţinută nici estetic, nici moral, nici existenţial, e chiar blasfematorie. Nu înţeleg afirmaţia lui O.Ş. O comparaţie e o comparaţie - ea incumbă atât asemănări, cât şi deosebiri. Nu ştiu să scrie undeva că o comparaţie trebuie să îndeplinească şi alte criterii - morale, estetice, etc. - poate ne arată dl. O.Ş.

2. De asemenea, O.Ş. spune (Unde e mărturisirea?) că mărturisirile lui Liiceanu nu sunt autentice, adicătelea, după dicţionarul de antonime, ele sunt false, contrafăcute, născocite. Cum anume şi-a dat el seama de asta, nu spune.

3. Într-un alt alineat (Profesorul de sexualitate), criticul, cu intenţia – cred eu – a unei delegitimări, dă un citat din carte, comparându-l – estetic, moral şi existenţial, după criteriile sale – cu cele scrise de Bebe Mihăescu. Citatul este acesta:

“Mai toate căsniciile se organizează în jurul a ceva negativ. Odată epuizate rezervele de candoare şi de iluzie ale începutului, locul lor îl ocupă complicitatea cu partea cea mai căzută a fiinţei noastre, cu ipostazele dezgustătoare pe care, înfruntîndu-l pe celălalt, le-am scos din noi, de care ne este ruşine, pe care am vrut să nu le trăim, pe care am vrea să le uităm. Nimic nu mai este de salvat din clipa în care am fost văzuţi în chiloţi. Orice avînt, orice pornire de înălţare, orice poză în ochii lumii sînt subminate de amintirea felului în care ne-au înjosit convulsiile ultimului scandal“.

Ce e în neregulă cu acest fragment, dragi cititori?

Mă întreb în ce mod judecă unii critici literari de-ai noştri o carte, care sunt criteriile estetice după care judecă, ce anume valorizează ei când îşi dau cu părerea?

PS: Revista totuşi se scoate cu o altă recenzie – onestă şi mult mai bună – la aceeaşi carte, scrisă de Bianca Burţa-Cernat.

Cântecul de lebădă al lui Tolstoi

Înainte de-a o citi, m-am mirat de ce Harold Bloom, în cartea lui despre canon, alege, dintre toate operele lui Tolstoi, tocmai această nuvelă, apărută după moartea scriitorului.
După ce-am citit-o, am înţeles.
Fără a exagera, pot să afirm că această nuvelă e asemeni unei scrieri biblice. Are un nu ştiu ce inefabil, ce nu se descoperă la lectură, ci dacă te gândeşti mai bine după.

Tolstoi are un personaj. Hagi Murad. O căpetenie cecenă, ce are de făcut o alegere, între ruşii cuceritori şi cecenii tirani. În această alegere se amestecă motivaţii personale, politice, strategice, morale – vor prima, evident, considerentele personale – recuperarea familiei prizoniere. Care va avea ca rezultat fatal moartea personajului. Una eroică.
Spuneam că personajul este unic în literatură, Tolstoi reuşeşte să ridice personajul de la literar la mitic. Bloom spune că Hagi Murad are demnitate estetică, eu adaug că are o intuiţie semidivină, un vitalism supranatural, o generozitate şi o înţelegere supraomeneşti.

Ce mi-a mai pl[cut? Mi-a mai plăcut întreg capitolul XV, în care e zugrăvit portretul psihologic al împăratului prost Nikolai.

Abia aştept s-ajung la Constanţa, unde am Jurnalul scriitorului, în care să consult însemnările lui despre nuvelă.

În încheiere, excelentă iniţiativa noii edituri Univers de a include în colecţia Cotidianului cartea.

Lev Nicolaevici Tolstoi, Hagi Murad, Editura Univers, 2008, traducere Maria Khantashkezeva, 124 p.

Mediocritatea Elenei Vlădăreanu

În legătură cu nuvela proaspăt recitită a lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici:
Am citit cu o stupoare oripilantă în România liberă cum Elena Vlădăreanu afirmă despre Ivan Ilici că „este un individ mediocru, cu o viaţă mediocră, care face o descoperire pe masură de mediocră – aceea că va muri odată şi odată”.

Ştiind că Elena Vlădăreanu scrie poezii şi închipuindu-mi că foloseşte înţelesuri pe care nu le cunosc, am alergat la dicţionar, şi-am constatat că, dacă are dreptate că Ivan Ilici nu iese din comun, că este un om modest, lipsit pe alocuri de o mare inteligenţă – nu înţeleg şi pace de ce consideră Elena Vlădăreanu că descoperirea morţii este o descoperire mediocră.

Sau capacităţile artistice ale poetei sunt tocite, de nu înţelege valoarea existenţială a morţii, alături de cea a dragostei – ambele fructificate artistic din cele mai vechi timpuri până astăzi – sau nu este pe aceeaşi lungime de undă cu Tolstoi – ca să nu spun că nu a înţeles mai nimic din nuvelă.

Eu cred că Tostoi a urmărit să ne arate că descoperirea morţii îi dă lui Ivan Ilici o oarecare măreţie, îl scoate din mediocritatea de pân-atunci, îl miruieşte cu tragic, iar urletul de trei zile nu e de spaimă animalică, ci de deznădejde lucidă. Tolstoi vrea să spună că numai raportată la anumite experienţe – printre care şi moartea – viaţa poate căpăta vreun sens.

Nu înţeleg de ce o poetă care ar trebui să aibă anumite înţelegeri estetice şi ontologice, face o asemenea greşeală, în mod public.

Poate din superficialitate...

"Idiotul" lui Tolstoi

Mă gândesc ce anume să scriu despre acest roman. N-am cuvinte. Mă mir de ce nu l-am citit pân-acum, căci ar trebui tipărit în milioane de exemplare şi citit de toată lumea.

Scris pe la 70 de ani, înaintea capodoperelor Părintele Serghi şi Hagi Murad, a atins în mine un hot botton: Tolstoi arată cum să-i iubeşti pe oameni, când viaţa e de căcat. Sau ce faci când îţi dai seama de felul rău în care e orânduită lumea. Afli rar aşa ceva de la un scriitor – aceştia se opresc la a denunţa şi apoi a tăcea. Chiar şi Dostoievski.

Nu şi Tolstoi. El dă şi soluţii. Deloc ridicole.

Personajul Dmitri Ivanovici Nehliudov suferă o înviere morală, chiar în floarea vârstei. Hotărăşte de aceea să abandoneze viaţa de boier desfrânat de pân-atunci şi să trăiască în acord cu conştiinţa lui, adică în răspăr cu lumea. Împarte moşia ţăranilor, lasă huzurul şi alege să se ânsoare cu o prostituată, în temeiul unei greşeli faţă de acesta din tinereţe.

Cum se poate lupta omeneşte cu lumea fără să-ţi pierzi viaţa, ba chiar s-o câştigi – aceasta e lecţia universală a genialului scriitor rus.

După publicarea acestei cărţi, Tolstoi e excomunicat până la moarte de biserica ortodoxă rusă.
Evident, ni se arată lumea rea din Rusia perioadei ţariste – sistemele judecătoreşti, penitenciare şi instituţionale - nu într-un mod ştiinţific, cum avea s-o facă Cehov, ci artistic, emoţional. Însă fondul rămâne acelaşi – că aşa cum comunitatea e născută pentru om, de cele mai multe ori aceasta îl poate duce la pieire.
Puţine cărţi mi-au cutremurat sufletul cum a făcut-o cartea aceasta...

"Credinţe-s multe, dar duhul este numai unul singur. Şi în mine, şi în tine, şi în el. Aşadar, mai bine să creadă fiecare în duhul care-i în el şi aşa o să fie uniţi cu toţii. Fiecare să creadă în sine, şi toţi vor fi ca unul singur.

Cum mă cheamă? Om. Câţi ani am? Nu i-am numărat şi nici n-am cum să-i număr, pentru că întotdeauna am fost şi voi fi întotdeauna. Cine ţi-e tată, zic ei, cine ţi-e mamă? N-am, zic eu, nici tată, nici mamă, afară de Dumnezeu şi de pământ. Dar pe ţar îl recunoşti? De ce să nu-l recunosc? El e ţar pentru el şi eu mi-s ţar pentru mine."


Lev Nicolaevici Tolstoi, Învierea, Ed Adevărul Holding, Bucureşti, 2008, traducere de Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Ludmila Vidraşcu, 508 p

Toţi suntem Ivan Ilici

Pauza de lectură nu m-a ţinut mult, am cedat în faţa citirii/recitirii câtorva opere de Tolstoi - că tot a reeditat Adevărul operele complete în ediţie de lux... Deci:

Cazacii este o nuvelă despre care critica spune că ar trata traiul simplu, sălbatic, din sânul naturii, în contrast cu cel din societatea evoluată bla bla. Eu zic altceva. Că, un pic calchiată după Eroul lui Lermontov, Tolstoi nu ia partea nici unui modus vivere, face mişto de amândouă în aceeaşi măsură.
Aici începe, iată, să se străvadă (Cazacii e printre primele nuvele) preocuparea lui Tolstoi pentru lucrurile cu-adevărat importante în viaţă - iubirea pentru ceilalţi versus iubirea pentru sine însuşi şi desăvârşirea morală.
Nu mi s-a părut o nuvelă formidabilă, e scrisă neizbutit, are rupturi destul de dure, planurile se întrepătrund artificial, personajele sunt cam slabe.

Părintele Serghi – una dintre ultimele povestiri ale geniului literar rus. M-a impresionat până-n străfunduri, mesajul a-ntâlnit o idee de-a mea – că trăim pentru câteva fapte pe care le facem – conştient sau nu – de-a lungul întregii vieţi, pe multe murim fără să ne dăm seama că le-am făcut.

În fine, un om se călugăreşte dintr-un anume motiv. Ajunge aproape un sfânt - prilej de pelerinaj. Dar nimeni decât el nu ştie ce-i în sufletul lui. De aceea va face o anume faptă, din i-raţiune, care-i anulează toată viaţa de până atunci. Căci de-abia după acea faptă, îşi va putea da seama care e de fapt rostul vieţii. De la o femeie săracă cu duhul. Aşa că iată-l plecând în Siberia, să se răscumpere.

Un fel de Crimă şi pedeapsă pe dos. Căci dacă la Dostoievski fapta e raţională, la Tolstoi ea e iraţională. Stilul e extraordinar, curge limepde spre cascada deznodământului...

Moartea lui Ivan Ilici. Ţopăim din dorinţă-n dorinţă, din socoteală-n socoteală, până când vedem că trupul începe să ne doară şi iar numărătoarea inversă e de neoprit. Murim. Noi. Eu. Ce facem? „Când n-am să mai fiu, atunci ce-o să fie?N-o să fie nimic. Dar unde-o să fiu eu, când n-oi mai fi aici? Oare asta-i moartea? Nu, nu vreau.” „Altfel se cade să fie. Tot pentru ce ai trăit şi trăieşti este o minciună, o amăgire care ascunde de tine viaţa şi moartea.”

Şi ce credeţi că face timp de trei zile, chiar Ivan Ilici înainte de-a-şi da duhul?...

O excelentă selecţie cu cele mai bune povestiri tolstoiene:
Lev Nicolaevici Tolstoi, Cazacii şi alte povestiri, Editura Rao, Bucureşti, 2000, 412 p, trad. S. Sanielevici, Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Irina Andreescu, Cezar Petrescu şi S. Recevschi.

Întrebare

Ştie cineva vreun loc unde pot găsi, din colecţia Cotidianul - Hagi Murad de Lev Tolstoi, în afară de saitul Cotidianul (a apărut acum o lună)? N-aş vrea volumul de la editura Tehnopres (?).