Belfereală

Răsfoind pe-acasă un volum de conferinţe radiofonice d-ale lui Mircea Eliade*, găsesc un îndemn către cei care sunt mai mult belferi, decât intelectuali (termenul e folosit şi de Gombrowicz).

Când suntem belferi?

Eliade zice că belferul nu asimilează. Din lene, nu-şi dezvoltă o anume sensibilitate faţă de artă şi lume, nu se lasă transformat pe dinăuntru.

Exemplul 1: Sunt belfer - şi nu un intelectual adevărat (intus legere = a citi înlăuntrul lucrurilor) -dacă citesc Odiseea fără s-o asimilez şi s-o contemplu - adică fără s-o citesc şi s-o recitesc cu dragoste, cu fervoare, cu imaginaţie, fără să mă emoţionez căutând "conştiinţa teoretică a lumii pe care-o avea omul homeric"

Exemplul 2: La întrebarea mea de ce ţi-a plăcut cutare carte?, cineva mi-a răspuns că i-a plăcut cum scrie. Adicătelea, a citit belfereşte şi şi-a pierdut timpul degeaba. N-a descoperit conştiinţa vreunui personaj, n-a descoperit o viziune asupra lumii, n-a asimilat nimic, n-a rămas cu nimic de pe urma cărţii.

Şi pentru că sunt şi eu, din când în când, belfer, îmi propun să nu se mai întâmple.

_____________________
* Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, 1932-1938, Ed Humanitas & Ed Casa Radio, Buc, 2001, p.207 Evident, Eliade merge fenomenologic mai departe, la simţirea organică şi nu estetică a vieţii cosmice de dincolo de oraş, de căutare a ritmurilor şi semnificaţiilor naturii.

Verdictele lui Nicolae Manolescu

Dacă încă din şcoală, de când ne dădeau profesorii comentarii de tocit, de crăpam cu toţii memorându-le, nu am înţeles rostul criticii literare, pot fi de acord cu opiniile câtorva intelectuali numiţi, din motive ezoterice, critici.

Recent, Nicolae Manolescu a scos ceva asemănător cu enormitatea editorială a lui Călinescu pe care tot 'telectualul român se chinuia înainte de 1989 s-o aibă în bibliotecă, fără însă s-o deschidă vreodată. Şi aici scrie câteva opinii – probabil argumentate.

Iată la care subscriu voios:
- Norman Manea e lipsit de talent (am citit şi eu Întoarcerea huliganului, mi s-a părut grea, fără coeziune, o adevărată corvoadă stilistică).

- Mircea Cărtărescu e cap de afiş cu Faruri, vitrine, fotografii, la capitolul debut in poezie postbelică.

- Emil Brumaru e „un poet minor”.
- Nicolae Breban “scrie romane tot mai sclerotice"

-Eugen Simion - e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”

-Proza lui Eminescu Cezara e valoroasă doar prin curajul scenelor erotice, iar Avatarii faraonului Tla şi Archaeus “n-au consistenţa care să le impună memoriei noastre.”

Şi iată la care mă abţin (pentru că nu i-am citit, dar parcă acum nu-mi mai vine să-i citesc):

- Vocile nopţii de Augustin Buzura ”e unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX".
- Gabriela Adameşteanu – Dimineaţă pierdută e numai pe jumate bun, Întâlnirea e un roman ratat.
- Ştefan Agopian e un scriitor minor, pentru că nu a abordat teme mari.

Sper ca şi aceste verdicte să nu apară brusc în manualele de literatură pentru tocit. Ele au fost culese de aici.

Stăpânul cântecelor

Am citit acum trei ani, chiar de revelion, Jocul lui Ender, aşa c-am început anul mască. Acum, am apelat memoria involuntară şi am citit de acelaşi autor Săpânul cântecelor (Songmaster).

Ei bine, memoria s-a trezit şi-am putut retrăi aceeaşi plăcere a lecturii. Plus noi talente ale acestui genial autor de science-fiction. (Nu mă feresc să-l pun lângă Frank Herbert, căci dacă autorul lui Dune aducea în literatura SF religia, sub forma ei profetică, Orson Scott Card aduce arta - sub aspectul ei cathartic.

Ideea cărţii este cum faci artă, în speţă cum cânţi. Cum anume trăirile tale trec la ceilalţi care, ascultând, le recunosc în ei şi se transformă. E-un soi de manipulare aici, dar toate fiinţele vii sunt manipulate, spune Card, atâta vreme cât există o voinţă, ea e permanent îndoită şi răsucită, numai morţii îşi permit luxul libertăţii. Cartea concluzionează că în artă, propriile emoţii nu sunt niciodată de ajuns, ele trebuie amplificate de povestea altor vieţi trăite la intensitate - cu frumuseţe, durere şi speranţă.

Evident, ni se dă şi-o poveste - a unui adolescent crescut pentru a cânta în aşa fel încât toţi cei ce-l ascultă încearcă involuntar emoţii nebănuite - aşadar un creator de artă pură. Ei bine, obvios, de aşa ceva nu poate beneficia decât împăratul. Şi iată-l pe băiat implicat în jocurile politice ale imperiului (în care Pământul e-o planetă ca oricare alta). Nu vă spun ce se-ntâmplă, care sunt etapele vieţii lui, deşi cred că bănuiţi. Ci spun că nu-i un roman SF hard, pentru pasionaţii genului exclusiv, ci e potrivit tuturor oamenilor inteligenţi deschişi la viziuni noi despre politică, artă şi slăbiciuni umane.

Şi ca să punem şi puţină sare, nu trebuie uitate cele câteva scene cuminţi de homoerotism, care nu strică deloc cartea, ba chiar îşi găsesc locul lor "natural" - te face să te gândeşti şi la de-astea (care, de cele mai multe ori, în loc să ne pună pe gânduri, ne pune pe mişto.)

*

Nu trebuie uitate mulţumirile tăticului literaturii SF de la noi - MIHAI DAN PAVELESCU - ce conduce colecţia Nautilus a Nemirei şi care ne-a tradus şi această carte, printre alte sute - o piatră-n plus la edificiul science-fiction-ului românesc.

Orson Scott Card, Stăpânul cântecelor, Editura Nemira, 2008, traducere de Mihai Dan Pavelescu, 494 p

Şi la traduceri suntem în urmă...

Găsesc în Lire, via adina, un clasament al celor mai bune 20 de cărţi ale lui 2008:

- Ce que le jour doit à la nuit de Yasmina Khadra (locul 1)
- Drumul lui Cormac McCarthy (Pulitzerul lui 2007)
- Les déferlantes de Claudie Gallay,
- Muntele zburător al lui Christoph Ransmayr (la noi a fost reeditată Ultima lume la Rao, dar n-am auzit să fi fost remarcată - zace în librării, în favoarea lui McEwan sau Murakami)
- Lacrimosa de Régis Jauffret (o citesc şi eu, n-am terminat-o, dar urmează)
- L’enchanteresse de Florence de Rushdie
- Mort de surd de Lodge (îl pegăteşte Poliromu')
- Cum repară soldatul gramofonul a lui Stanisic (vezi şi filmuleţul meu din stânga)

Păi, oricât am vrea noi să recuperăm distanţe, la traduceri încă stăm în urmă. Aşa cum spunea şi Adina, vreo două cărţi au fost traduse pe la noi - dacă eşti un împătimit al literaturii, trebuie să cauţi pe net şi să iei variantele străine.
(De pildă, franţujii au tradus până şi ultima carte a lui Pynchon, Agaist the day, la noi Poliromu' se chinuie de câţiva ani cu Curcubeul gravitaţiei...)
Aşa era şi prin interbelic şi cred că aşa va fi mereu. Avem o mare problemă, noi românii - şi pe plan cultural - cu sincronizarea. Culmea e că n-o luăm niciodată înainte, ci rămânem în urmă.
Şi cică noi, românii, suntem deştepţi...

Maestrul comparaţiei, Ovidiu Şimonca

Nu, nu am citit toate cronicile la Scrisori către fiul meu, însă mi-a sărit în ochi cronica lui Ovidiu Şimonca din Observatorul cultural, intitulată Crema Soljeniţîn.

Ce afirmă O.Ş?:

1. Comparaţia lui Liiceanu cu Ivan Denisovici e una hazardată, nesusţinută nici estetic, nici moral, nici existenţial, e chiar blasfematorie. Nu înţeleg afirmaţia lui O.Ş. O comparaţie e o comparaţie - ea incumbă atât asemănări, cât şi deosebiri. Nu ştiu să scrie undeva că o comparaţie trebuie să îndeplinească şi alte criterii - morale, estetice, etc. - poate ne arată dl. O.Ş.

2. De asemenea, O.Ş. spune (Unde e mărturisirea?) că mărturisirile lui Liiceanu nu sunt autentice, adicătelea, după dicţionarul de antonime, ele sunt false, contrafăcute, născocite. Cum anume şi-a dat el seama de asta, nu spune.

3. Într-un alt alineat (Profesorul de sexualitate), criticul, cu intenţia – cred eu – a unei delegitimări, dă un citat din carte, comparându-l – estetic, moral şi existenţial, după criteriile sale – cu cele scrise de Bebe Mihăescu. Citatul este acesta:

“Mai toate căsniciile se organizează în jurul a ceva negativ. Odată epuizate rezervele de candoare şi de iluzie ale începutului, locul lor îl ocupă complicitatea cu partea cea mai căzută a fiinţei noastre, cu ipostazele dezgustătoare pe care, înfruntîndu-l pe celălalt, le-am scos din noi, de care ne este ruşine, pe care am vrut să nu le trăim, pe care am vrea să le uităm. Nimic nu mai este de salvat din clipa în care am fost văzuţi în chiloţi. Orice avînt, orice pornire de înălţare, orice poză în ochii lumii sînt subminate de amintirea felului în care ne-au înjosit convulsiile ultimului scandal“.

Ce e în neregulă cu acest fragment, dragi cititori?

Mă întreb în ce mod judecă unii critici literari de-ai noştri o carte, care sunt criteriile estetice după care judecă, ce anume valorizează ei când îşi dau cu părerea?

PS: Revista totuşi se scoate cu o altă recenzie – onestă şi mult mai bună – la aceeaşi carte, scrisă de Bianca Burţa-Cernat.

Cântecul de lebădă al lui Tolstoi

Înainte de-a o citi, m-am mirat de ce Harold Bloom, în cartea lui despre canon, alege, dintre toate operele lui Tolstoi, tocmai această nuvelă, apărută după moartea scriitorului.
După ce-am citit-o, am înţeles.
Fără a exagera, pot să afirm că această nuvelă e asemeni unei scrieri biblice. Are un nu ştiu ce inefabil, ce nu se descoperă la lectură, ci dacă te gândeşti mai bine după.

Tolstoi are un personaj. Hagi Murad. O căpetenie cecenă, ce are de făcut o alegere, între ruşii cuceritori şi cecenii tirani. În această alegere se amestecă motivaţii personale, politice, strategice, morale – vor prima, evident, considerentele personale – recuperarea familiei prizoniere. Care va avea ca rezultat fatal moartea personajului. Una eroică.
Spuneam că personajul este unic în literatură, Tolstoi reuşeşte să ridice personajul de la literar la mitic. Bloom spune că Hagi Murad are demnitate estetică, eu adaug că are o intuiţie semidivină, un vitalism supranatural, o generozitate şi o înţelegere supraomeneşti.

Ce mi-a mai pl[cut? Mi-a mai plăcut întreg capitolul XV, în care e zugrăvit portretul psihologic al împăratului prost Nikolai.

Abia aştept s-ajung la Constanţa, unde am Jurnalul scriitorului, în care să consult însemnările lui despre nuvelă.

În încheiere, excelentă iniţiativa noii edituri Univers de a include în colecţia Cotidianului cartea.

Lev Nicolaevici Tolstoi, Hagi Murad, Editura Univers, 2008, traducere Maria Khantashkezeva, 124 p.