Aţi auzit de Italo Svevo?

Descoperirea în librării, la reducerile Polirom (5 lei) a romanului Conştiinţa lui Zeno de Italo Svevo, mi-a amintit cât de mult mi-a plăcut odinioară, când l-am descoperit.

1) În primul rând, e de ştiut că Italo Svevo a luat lecţii de engleză de la mult-mai-celebrul James Joyce, când acesta se afla prin Italia - îi şi văd pe cei doi cu monocluri silabisind In Spain it rains on the plain...
2) La vremea lui, romanul a fost considerat tare extravagant, din cauza tonului băşcălios, anti-burghez şi, deşi clasic, pasionant.
3) Mircea Eliade i-a dedicat excelentului scriitor nenumărate articole, în condiţiile în care – ca şi acum – literatura italiană n-a fost niciodată de bonton în România.

Romanul e o "confesiune" psihanalitică – psihanaliza era pe la-nceputuri – a lui Zeno Cosini, un burghez om de afaceri care-şi trece în revistă viaţa, în căutarea de explicaţii şi motivaţii.

Evident, cele mai pasionante sunt două capitole ce se pot citi şi separat – patru şi cinci:

• Cel închinat alegerii soţiei sale – ce faci când vrei să te-nsori şi-ai de ales dintr-o familie cu patru fete, toate cu nume ce încep cu A.

• Cel închinat adulterului - ce faci când ţi se pune pata pe-o tinerică - Caragiale, ce mai!

Din roman – dincolo de plăcerea lecturii – eu am învăţat să-mi analizez mai bine percepţiile proprii în contrapartidă cu „realitatea obiectivă”.

Italo Svevo (foto), Conştiinţa lui Zeno, Ed Univers, Bucureşti 1989, trad Constanţa Tănăsescu, 434 p.

În italiană, romanul e on-line aici.

Şi o întrebare: Vouă ce autori italieni v-au plăcut? (și nu vreau Eco)

Am văzut, în sfârşit, Entre les murs

Am văzut până la urmă În clasă (Entre les murs) la Union – foarte fain, nu mai mersesem de-un an – atmosferă caldă, curat, fain. Biletul, doar 9 lei.

Filmul merită, nu ştiu dacă chiar Palme d’or, dar ceva-ceva tot.
Mi-a plăcut François Bégaudeau, şi-a jucat rolul excelent, mi-ar fi plăcut să-l am profesor. Nu şi elevilor din film, pe care am fost furios - când ţineam cu ei, când eram contra lor – şi tot aşa.

Scena filmului e de fapt o cuşcă de circ în care un om dresează cu vorbe si gesturi nişte animale mici ce se împotrivesc educării.

Întrebarea filmului este – până unde trebuie să meargă educaţia?

Iar eu, cu visul meu secret care este pedagogia, ma intreb daca în ziua de azi nu înseamna nebunie.

Marea

Unui tip văduv nu-i mai rămâne decât să se ducă într-o staţiune de la mal de mare, unde să retrăiască amintirea primei lui iubiri pubere – mie mi-a amintit de prima iubire a lui Humbert H pentru Annabel, cum ar zice Nabokov „he skillfully re-creates an image in the laboratory of the mind, with eyes open.”

Şi-această re-descoperire puberă a sexualităţii alternează cu decăderea soţiei măcinate de cancer – despre dragoste deci şi colo şi colo. Două nostalgii adunate într-un suflet care vrea să-şi rostească replica finală cu decorul mării în spate. „Ceea ce aştept eu e un moment de exprimare pământească” (p.174)

Interesant e că tonul nu e tragic, ci stăpânit-nostalgic, chiar profund-scormonitor. Iar scriitura e una foarte bună, neobişnuită pentru un englez (mă rog, irlandez).
Dar cel mai frumos mi s-a părit finalul, cu punctul culminant, cu elementele surpriză, cu o ieşire din matcă uimitoare.

Concluzie – un roman de rafinament, parcă special scris pentru un premiu.
Booker Prize 2005.

John Banville, Marea, Editura Nemira, București, 2007, trad. Mihai Moroiu, 245 pagini

Despre randevu-uri aranjate

Promit solemn că nu mă voi mai duce la întâlniri aranjate de alţii.
Pentru că, de dragul impresiei, accept încălcarea câtorva reguli la care eu ţin:
1.Dacă întârzii mai mult de 10 minute, suni şi te scuzi, nu-l laşi pe fraier să te-aştepte-n frig.
2.Nu vorbeşti numai tu – Eu, eu, eu...
3.Împarţi consumaţia nemţeşte – sau, cel puţin, te oferi s-o faci.
- Scuze pentru întârziere, dar nu ştiam ce s-aleg!

PS. Caricatura mi-aparţine.

Ritualurile mele de cititor

Leapşă de la Alexandru.

Nu sunt foarte multe:
1) Citesc culcat, ca o statuie răsturnată. Perna să fie cocoloş.
2) Subliniez pe marginea cărţii cu creion de lemn – care mie-mi miroase a şcoală.
3) Dacă iau notiţe, le scriu în cot, aşa cum luau masa romanii.
4) Îmi place să citesc mai cu seamă noaptea (ca şi părinţii mei). Acum, când am serviciu, rar mai apuc unu.
5) Prefer cărţile cartonate (130x200) – le pot mânui fără grijă (evident, cu supracoperta scoasă).
6) Ascult şi muzică, orice fel; excepţie fac cărţile de filozofie, când prefer liniştea.

Transmit mai departe Ionucăi, lui Adi, lui WhiteNoise, si lui Pantacruel.

Proust-ul cotidian

...Maintenant, c’etait une autre faculte de sa studieuse jeunesse que sa jalousie reanimait la passion de la verite... (Un amour de Swann, ed.cit., p. 225)

Nu înţeleg decizia editurii Univers-Crupenschi de a publica separat numai partea a doua a volumului Swann în colecţia Cotidianul. Prima explicaţie ar fi una mercantilă, gidiană. Nenaturală, zic eu. Căci e ca şi cum am vedea dintr-un om numai un singur mădular – publicitatea de azi ar şti care. Eu zic mâna.
Dar oricum, e bine şi aşa, pentru că se pune în circuitul literar cotidian un scriitor socotit îndeobşte plictisitor şi scorţos.
Ce e demn de lăudat e că e o traducere nouă – a lui Vasile Savin (Swavin a spus Ioan T.Morar), traducător al proaspătului Littel – după cea a lui Cioculescu; Streinu şi Mavrodin. Deci încă o traducere de calitate.
Aseară, invitat de Ionuca, am fost la lansare – Cărtărescu, Alex Leo Şerban, Ioan T. Morar, Cristian Teodorescu
Eveniment probabil de presă – multe fete dezinteresate ciripeau jurnalistic – neinteractivă, cum se obişnuieşte pe la noi.
Dar oricum, sunt mulţumit.
Oricum, e Proust.