Vocabular sexos

am aflat, evident tot de pe net, incultul de mine, de cuvântul analingus, care nu înseamnă, cum m-am gândit eu, „o ling pe Ana”, ci, tulai, Doamne! a leorpăi pe la câh.
ei bine, pornind de la acest limbaj ştiinţifico-erotic, imaginaţia mea lingvistică, ptiu, drace! m-a procopsit cu alte cuvinte:

- ţâţolingus
- gâţiilingus
- cotulingus
- bucilingus
- floculingus
- subsuorlingus/axilingus
- pumnilingus.
pentru fetişişti – izmelingus, fleculingus, fustolingus etc.
să ne mai gândim...

Leapşă mişto de la Luminiţa Marcu

De aici, via white noise.
Şi ca să demonstrez că n-am nimic cu doamna.

Ce cărţi româneşti v-au plăcut, apărute în ultimii 20 de ani? De ce?

Înainte de a nominaliza, trebuie să spun că aceşti 20 de ani a însemnat adolescenţa şi tinereţea mea iar, din punct de vedere livresc, contactul spiritual cu marile cărţi. Cu proza românească actuală – despre poezie pot spune prea puţin – m-am întâlnit destul de recent, adică în ultimii cinci ani (pân-atunci m-am preocupat de proza universală esenţială). Dar să nu mai bat apa-n piuă, şi să trec la treabă.
Nu înainte de a menţiona că ordinea nu e neapărat valorică.

Beletristică
1. Jurnalul fericirii – Nicolae Steinhardt – pentru că e cea mai umană carte românească
2. Jurnal – Mihail Sebastian – pentru că desfiinţează mitul bunilor interbelici şi conturează o personalitate reală a diaristicii româneşti
3. Orbitor – Mircea Cărtărescu – cel mai bun roman românesc de după revoluţie
4. Zilele regelui – Filip Florian – cel mai bun roman românesc recent
5. Degete mici – Filip Florian – pentru ultimul capitol
6. Luminiţa, mon amour – Cezar Paul Bădescu – pentru că mi-a arătat până unde poţi merge cu scrisul
7. Cruciada copiilor – Florina Ilis – pentru că e o încercare reuşită de a oferi o viziune a României
8. Oameni şi umbre, glasuri, tăceri – Alexandru George – pentru că e cel mai mare roman clasic necunoscut
9. Saludos – Alexandru Ecovoiu – pentru că poate rivaliza oricând cu orice mare bestseller
10. Exuvii – Simona Popescu – pentru că scriitoarea asta simte
11. O limba comuna – Sorin Stoica – pentru că ne-a arătat că se poate
12. Lorgean – Jean Lorin Sterian – pentru că arată alte feţe necunoscute ale lumii
13. Băgău – Ioana Bradea – pentru tupeu stilistic
14. Infernala comedie – Emil Brumaru – pentru surpriză

Eseuri şi filozofie
1. Scrisori către fiul meu – Gabriel Liiceanu – pentru instituirea unui nou limbaj privat (în sens rortyan)
2. Cerul văzut prin lentilă – H.R. Patapievici – pentru cel mai inteligente eseuri
3. Politice – H.R. Patapievici – pentru gura de aer proaspăt anti-iliescu
4. Nodul gordian – Cristian Bădiliţă – pentru tinereţe intelectuală
5. Minima Moralia – Andrei Pleşu (da, ştiu c-a fost publicată în 1988, dar...) – cea mai bună carte de filozofie românească pe care am citit-o
6. Memorii – Mircea Eliade – pentru că m-a marcat cel mai mult

Despre bloguri livreşti

Am descoperit pe blogul masa_pustie un post – ce pleacă de la leapşa mea cu cărţile (în urma căreia, din păcate, eu n-am tras concluzii). Autorul deplânge cercul limitat al bloggărilor ce scriu despre cărţi (limitat, dar nu închis). Ceea ce ar însemna preocupări livreşti similare – „în blogosferă obişnuiesc să circule şi să fie discutate cam aceleaşi cărţi (un număr restrâns de titluri deja fetişizate), foarte puţini cutează să scormonească alte literaturi”.
Aşa este. Dar:

În primul rând, există o explicaţie - cum autorii blogurilor sunt destul de tineri, accesul lor la literaturi mai îndepărtate este limitat, căci bibliotecile sunt cum sunt. Ştim că, din raţiuni de marketing, editurile publică literatură de bonton de afară. Rar găseşti un Broch – apărut nu demult la Leda – Hrabal, Cosic etc. Eu personal însă, fiind mai "vechi", chiar caut să aduc în discuţie anumiţi autori mai puţini circulaţi – Lenz, Gyorgy Konrad, Mulisch, Mahfuz, Gombrowicz, Hasek, chiar Kafka. Dar nu sunt singurul, anda e un exemplu.

În al doilea rând, mă bucur că blogurile cu teme livreşti s-au înmulţit. Când l-am deschis eu pe-al meu le numărai pe degete – white noise, terorista, ionuca, cinabru, mayuma, raul. Acuma sunt multe şi de calitate.
Recunosc că sunt mereu în căutarea blogurilor bune, nu doar a celor cu teme livreşti, ci a unor oameni cât de cât educaţi şi cu bun simţ, nu doar estetic, curioşi şi deschişi. Dar rar găsesc aşa ceva – ce să-i faci, şi blogosfera reflectă societatea românească.
Evident, n-are rost să descriu comunitatea virtuală visată de mine – ea e bună şi -aşa cum e; dar e nevoie de timp. Şi de bun simţ. Şi de discernământ. Şi de ceea ce zice Nabokov, curiosity, tenderness, kindness, ecstasy.

Benjamin Button - cel livresc

M-am oprit la timp înainte de-a vedea tot filmul. Şi m-am apucat să citesc povestirea lui Scott Fitzgerald. Am găsit-o foarte uşor aici (am văzut că au scos şi-ai noştri o traducere – piratată cică - la editura TKJ (cum s-o citi – tîcajî? – Nu vă supăraţi, aveţi Benjamin Button la editura tîcajî?).

Despre Marele Gatsby al aceluiași autor, aici.

Bun. Dar ce-a vrut să spună Francis Scott Fitzgerald în povestirea lui fantastică, în care personajul se naşte bătrân – cu minte senectă – şi moare bebe, fără amintiri?

• Să fie accentele umoristice – „bebeluşul” fumează cot la cot cu bunicul; „tânărul” e izgonit de la Yale la Harvard ca lunatic; iese la serate ca fratele propriului tată ca să-l creadă lumea; e pus la respect de propriul fiu; se-ntoarce acasă plângând ca general la 15 ani; merge la grădiniţă cu nepotul?
• Să fie tragicul personajului care rămâne fără amintiri, adică fără nimic?
• Să fie găselniţa timpului invers– grotescă şi neruşinată, cum spune doctorul după ce aduce pe lume un bătrân de-un metru jumate?

Indiferent. Povestea e foarte bună, convinge că dorinţa noastră secretă de-a întineri nu poate duce decât tot la o nefericire, poate şi mai mare.

Francis Scott Fitzgerald, The Curious Case of Benjamin Button in Tales of the Jazz Age, www.readbookonline.net

Aţi auzit de Italo Svevo?

Descoperirea în librării, la reducerile Polirom (5 lei) a romanului Conştiinţa lui Zeno de Italo Svevo, mi-a amintit cât de mult mi-a plăcut odinioară, când l-am descoperit.

1) În primul rând, e de ştiut că Italo Svevo a luat lecţii de engleză de la mult-mai-celebrul James Joyce, când acesta se afla prin Italia - îi şi văd pe cei doi cu monocluri silabisind In Spain it rains on the plain...
2) La vremea lui, romanul a fost considerat tare extravagant, din cauza tonului băşcălios, anti-burghez şi, deşi clasic, pasionant.
3) Mircea Eliade i-a dedicat excelentului scriitor nenumărate articole, în condiţiile în care – ca şi acum – literatura italiană n-a fost niciodată de bonton în România.

Romanul e o "confesiune" psihanalitică – psihanaliza era pe la-nceputuri – a lui Zeno Cosini, un burghez om de afaceri care-şi trece în revistă viaţa, în căutarea de explicaţii şi motivaţii.

Evident, cele mai pasionante sunt două capitole ce se pot citi şi separat – patru şi cinci:

• Cel închinat alegerii soţiei sale – ce faci când vrei să te-nsori şi-ai de ales dintr-o familie cu patru fete, toate cu nume ce încep cu A.

• Cel închinat adulterului - ce faci când ţi se pune pata pe-o tinerică - Caragiale, ce mai!

Din roman – dincolo de plăcerea lecturii – eu am învăţat să-mi analizez mai bine percepţiile proprii în contrapartidă cu „realitatea obiectivă”.

Italo Svevo (foto), Conştiinţa lui Zeno, Ed Univers, Bucureşti 1989, trad Constanţa Tănăsescu, 434 p.

În italiană, romanul e on-line aici.

Şi o întrebare: Vouă ce autori italieni v-au plăcut? (și nu vreau Eco)

Am văzut, în sfârşit, Entre les murs

Am văzut până la urmă În clasă (Entre les murs) la Union – foarte fain, nu mai mersesem de-un an – atmosferă caldă, curat, fain. Biletul, doar 9 lei.

Filmul merită, nu ştiu dacă chiar Palme d’or, dar ceva-ceva tot.
Mi-a plăcut François Bégaudeau, şi-a jucat rolul excelent, mi-ar fi plăcut să-l am profesor. Nu şi elevilor din film, pe care am fost furios - când ţineam cu ei, când eram contra lor – şi tot aşa.

Scena filmului e de fapt o cuşcă de circ în care un om dresează cu vorbe si gesturi nişte animale mici ce se împotrivesc educării.

Întrebarea filmului este – până unde trebuie să meargă educaţia?

Iar eu, cu visul meu secret care este pedagogia, ma intreb daca în ziua de azi nu înseamna nebunie.