dacă Wittgenstein ar fi fost român

despre ceea ce se poate vorbi, nu trebuie să se tacă.

Agamemnon (eboşe)

Eschil e, după mine, cel mai mare dramaturg antic. prima piesă – Agamemnon – a trilogiei sale tratează mai multe teme: după ce în prima parte se „războieşte” puţin cu hybris-ul grec (depăşirea măsurii) aducător de nenorocire („din belşug încolţeşte o neistovită năpastă”) şi descrie câte ceva din războiul troian, Eschil ajunge la punctul culminant, omorul.

se ştie, Agamemnon vine la nevasta sa Clitemnestra în Argos, după ce 10 ani se luptă la Troia. o aduce plocon pe prorociţa Casandra, una din lotul de femei cu care s-a tot dedulcit în tabăra belică. iar nevastă-sa Clitemnestra ce-mi face? îl omoară cu sabia în baie. excelentă mi se pare găselniţa lui Eschil de-a o pune pe Casandra să descrie omorul care i se „descoperă”; m-a tulburat cum îşi vede ea şi propria moarte:
„Ea însăşi, leoaica pe două picioare, care s-a tăvălit cu lupul, mă va ucide, sărmana de mine!
Aici, în loc de-altarul casei părinteşti, mă aşteaptă numai un butuc, care va fi împurpurat de sângele fierbinte al înjunghierii mele.” (p.72)

o chestie interesantă mi se pare cum ucigaşa Clitemnestra se justifică în faţa bătrânilor cetăţii argumentând cu omorurile victimei – de troieni din cauza fundului Elenei, de fiică: sacrificarea Ifigeniei –, cu destrăbălările, chiar cu păcatele strămoşilor – Atreu îi servise fratelui său Thyestes la masă copiii gătiţi.

şi deşi n-ai ce să faci, căci doar e voia zeilor –
„Vai, amintirea dureroasa
A unei sorţi nesăturate de năpaste,
Alei, trimise din porunca
Lui Zeus, temeiul tuturora,
Care pe toate le-mplineşte!” (p.83) – bătrânii cetăţii cer pedeapsa:
„Neîndrăgită, despărţită de prieteni,/ vei primi, răsplată, rană pentru rană!” (p.80)

adică, chiar dacă evenimentele sunt ineluctabile, nu înseamnă că vinovăţia unora nu se plăteşte. un nivel superior de înţelegere a lucrurilor, pe care noi l-am uitat, amalgamându-ne între predestinare şi liber arbitru.

câteva proverbe:
1) Cine trăieşte deplin, până la cele din urmă, e socotit a fi mai presus decât timpul.
2) Când muritorul nu-i de fel invidiat înseamnă că-i nevrednic de invidie.
3) Trebuie să cumpănim asupra binelui cum să-l aşezăm dăinuitor şi neschimbat. Iar când vor fi de trebuinşă leacuri tămăduitoare, vom căuta să alungăm năpasta molipsirii, fie arzând, fie tăind cu mult bun simţ în carne vie.

Eschil, Orestia, Ed Univers, Buc, 1979, trad. Alexandru Miran

case livreşti – Liviu Rebreanu

înc-o proastă tradiţie ne face să vizităm muzee şi case memoriale numai când plecăm prin străinătăţuri, fără însă-a le cunoaşte pe cele de-acasă.

aşa că azi am apucat pe B-dul Dr. Gheorghe Marinescu Nr. 19, chiar vizavi de intrarea oficială la Cotroceni, unde la etajul 2, am găsit apartamentul în care autorul lui Adam şi Eva a trăit cu nevasta sa, Fanny şi cu fiica Puia (fără moştenitori, mă informează curatorul). am găsit nu doar mobilierul şi atmosfera intimă a marelui autor, ci şi câteva tablouri de Camil Ressu. (în apartamentul de alături, la Ion Minulescu am văzut un Iser).

mi-a plăcut că la loc de cinste în biblioteca lui Rebreanu şedeau cele 22 de volume cu Comedia umană:).
PS – intrarea costă 4 lei, iar ca să fac poze trebuia să plătesc extra, dar în fine, nu m-a deranjat - deşi la muzeul Balzac de la Paris era moca, şi-am putut şi poza... Voilà la différence.

maestrul?

nu ţineam în mod deosebit să citesc ceva de Henry James, cu toate că romanul despre el al lui Colm Tóibín (un mare romancier irlandez, după mine) – Maestrul (acum la reducere la 10 lei la Polirom) mi-a plăcut tare mult – are un parfum clasic, vetust, pare-se pastişat după scriitorul american.

dar cineva mi l-a recomandat. şi nu, n-am citit Ambasadorii, ce-mi fusese recomandată, ci câteva povestiri. am luat deci volumul de la Cotidianul şi am citit două. celebre.

Daisy Miller e o fată incorigibilă, americancă ce nu ţine cont de convenţiile sociale europene care ar compromite-o, - face ce-i place. iar nuvela se ocupă cu observarea fetei în paralel cu bârfele despre ea. evident, la final moare, la fel ca majoritatea personajelor lui James, lăsând în urmă o enigmă otiliană. e-adevărat, totul se concentrează pe descrieri, pe gânduri, poate la vremea aceea revoluţionare, dar nu şi acum. în afara ideii de diferenţă a mentalităţilor America-Europa, n-am găsit nimic.

cu totul altceva e Scrisorile lui Aspern. aici e ceva tensiune: un editor american vrea să pună mâna pe scrisorile unui mare poet, Aspern, dedicate unei veneţiene. aşa că devine chiriaş al vilei în care această veneţiană, acum bătrână, sihăstreşte cu nepoata ei. o ia aliată pe nepoată şi aceasta, nemaivăzând bărbat la viaţa ei, cade în plasă. evident – cum toate scrierile lui James se termină prost – editorul ia praful de pe tobă, dar rămâne cu experienţa manipulării a două fete bătrâne.

adio, domnule James!

Henry James, Daisy Miller şi alte nuvele, Ed Univers & Cotidianul, 2008, trad. colectiv.

il traduttore non e traditore - 2

Iată deci câţiva traducători care mi-au făcut cultura:
- Gellu Naum - Roşu si negru, toate romanele lui Diderot, Procesul, Notre Dame de Paris
- Mircea Ivănescu - Ulise, Omul fără însuşiri, Operele complete ale lui Kafka - fără romane, Faulkner, Marele Gatsby,
- Irina Mavrodin - vezi articolul scris de mine în Wikipedia
- din rusă - Emil Iordache - Anna Karenina, Idiotul, Jucătorul şi alte romane ale lui Dostoievski, Suflete moarte, Underground, Alexandru Calais, Nicolae Iliescu, Mircea Aurel Buiciuc - şi redactor excelent, recent Ion Covaci şi Denisa Fejes
- din germană Ion Roman - Th. Mann (Proza scurtă), Moartea lui Vergiliu a lui Broch, Jocul cu mărgele de sticlă - Mihai Isbăşescu - Thomas Mann, Elias Canetti (Orbirea)
- din spaniolă - Sorin Mărculescu (Cervantes, Ortega y Gasset) şi Andrei Ionescu (Perez-Galdos, Ortega y Gasset), Tudora Şandru Mehedinţi (Garcia Marquez, Julio Cortazar), Coman Lupu, recent Ileana Scipione
- din engleză - Leviţchi şi Bantaş, Vera Călin, Antoaneta Ralian, Frida Papadache, Costache Popa etc.
- din japoneză - Angela Hondru
- Al. Miran - teatrul antic
Nu mai spun traducerile de filozofie, Doinaş, Andrei Cornea, Petru Creţia, Gh. Şerban, din chineza veche Florentina Vişan şi Dinu Luca ş.a.
şi vor fi fost şi alţii, ce mi se par monştrii sacri ai traducerilor în româneşte. oameni care mie mi se pare că muncesc dublu, uneori triplu cât autorul însuşi.
evident, după 1989, au apărut şi alţii şi e din ce în ce mai greu să-i alegi pe cei de calitate. mai ales că traducerile beletristice s-au înmulţit exponenţial.

cu Cecilia Ştefănescu şi Ioana Nicolaie

deşi nu le-am citit ultimele două romane, îmi venii aseară să merg (pentru prima oară) la Cafeneaua critică a lui Ion Bogdan Lefter, în Club A, unde fură invitate cele două scriitoare.

nu fu un eveniment din acelea boring, cum se-obişnuieşte pe la noi (a ţinut aproape 3 ore) - poate şi pentru că eu însumi am pus vreo cinci întrebări fiecăreia. fură şi-alţi invitaţi: studenţi la Litere, Simona Popescu, T.O. Bobe, Radu Aldulescu şi, evident, Mircea Cărtărescu.

plecai de-acolo cu:

- prima poveste a Ceciliei Ştefănescu, scrisă pe la 11 ani, era despre fantoma unui câine mort ce-şi bântuie stăpânul într-o noapte, pe-un drum prăfuit – îmi păru un subiect excelent de nuvelă;

- scriitura celor două vine din interior, mesajul pleacă din preaplin, nu e neapărat „targhetată” către nişte cititori anume;

- există printre scriitorii români un consens de breaslă împotriva majorităţii criticilor literari fără coloană – care distrug, fără să construiască. Ioana Nicolaie a zis că preferă opiniile cititorilor obişnuiţi – printre ei şi blogări (a enumerat cu plăcere chiar foarte multe bloguri) – celor „profesioniste”.

fu o seară faină, în compania a două femei faine.