summa theologica în româneşte

începerea traducerii operei capitale a lui toma d'aquino mai demult, la prestigioasa editură ştiinţifică s-a oprit la primul volum, despre Dumnezeu, în traducerea lui gheorghe sterpu şi paul găleşanu.

aflu însă că la polirom, medievistul clujean alexandru baumgarten - care deja conduce aici colecţia biblioteca medievală reîncepe, împreună cu un colectiv de traducători, o nouă traducere.

le urez finalizarea proiectului, mai ales că e vorba de o aşa operă măreaţă.

păi să vedeţi!

este clar că şi după această carte voi vedea altfel tablourile impresioniştilor şi nu numai.

cine este autorul?
victor ieronim stoichiţă e un mare cercetător în arte vizuale – a fost elev şi la şcoala de la păltiniş –, doctorat la paris, profesor pe la harvard – tot tacâmul academic visat de neaoşii noştri.
ei bine, în acest volumaş îşi propune să dovedească că în tablourile lor, impresioniştii au avut ca temă meditaţia asupra actului de a vedea. "impresionismul 'gândeşte privirea' cu o voinţă de inovare care nu presupune în mod necesar ignorarea tradiţiei, cât, mai degrabă, dialogul cu tradiţia. această 'tematizare a privirii' este 'modernă', căci ea însumează înseşi limitele vederii şi ale picturii."

primul eseu porneşte de la tabloul lui manet, Calea ferată, în care nu e nici o cale ferată. unde să te uiţi, ca privitor, la femeie, la cartea ei, sau la fetiţa ce străvede prin grilaj şi fum? vrea să ne spună ceva manet? e el un gânditor sau e doar un zugrav? victor ieronim stoichiţă ne explică, citând uimitor (şi) din zola şi baudelaire.

al doilea tablou analizat a al lui gustave caillebotte, Interior.
ce e cu femeia care se uită pe/prin geam, apoi prin grilaj, vede aerul – vorba lui radu petrescu – dincolo de un alt grilaj, geam etc.? ce scriu literele de sus? şi prin toate aceste obstacole, autorul porneşte să povestească o întreagă aventură impresionistă.

apoi, cum se raportau degas şi manet faţă de tablou? erau voyeuri sau participanţi activi? dar noi, noi cum ne raportăm la tablou? vedem şi noi ca şi ei?

Victor Ieronim Stoichiţă, Vezi?, Ed. Humanitas, Buc., 2007, 112 p., trad. colectiv

premiile muşat (sau observator cultural)

pentru că tot timpul scriitorii trebuie preţuiţi, şi pentru că premiile trebuiau să poarte un nume, s-au numit premiile pentru literatură observator cultural pe 2008 sau – cum însuşi unul dintre premiaţi a afirmat-o – premiile Familiei muşat.

cu aparenţă de exclusivism, în fastuoasa sală a odeonului, evenimentul s-a bucurat de participarea multor figuri ale literaturii, de la mircea horia simionescu, livius ciocârlie şi mircea martin, până la daniel bănulescu şi filip florian.

evident, orice premiu e contestabil şi nu comentez de ce m-am bucurat c-au luat premii simpaticii iulian costache şi livius ciocârlie – şi eu i-aş fi premiat – sau de ce nu m-am bucurat că nu au luat premii filip florian sau nicolae manolescu (toate premiile aici). nu. însă când premiul opera omnia „gheorghe crăciun” – de 6000 lei (închipuiţi-vă ce s-a scos!) – l-au acordat lui norman manea, atunci cad răpus. şi nu pentru că manea e un scriitor cu talent, dar absolut mediocru – n-am auzit cititor român care-a avut răbdarea să-l citească să zică altfel (apropo, îl desfid pe acela ce zice altfel) –, ci pentru că urmează lui mircea horia simionescu şi mircea ivăescu, două uriaşe pietre de hotar ale literaturii române. măcar să-l fi dat lui breban, sau bălăiţă, sau paul cornea... dar “este firesc ca un scriitor pe care-l premiază instituţiile din străinătate să primească un premiu şi din partea unei instituţii româneşti”, a motivat carmen muşat alegerea. aha.

în fine, poate dacă domnul şi doamna goe ai Familiei muşat ar fi făcut mai puţină gălăgie; dacă actorul marius manole ar fi lăsat-o mai moale cu patosul cabotin; dacă n-ar fost obstinaţia unora de a părea ceva de bonton – ar fi fost un eveniment excelent. ...dar sunt cârcotaş.

viitorul va fi, desigur, mai roz şi cu aceste premii.

p.s.: îi mulţumesc ionucăi, fără de care participarea mea n-ar fi fost posibilă.

dac-aş fi scriitor...

... aş vrea să păţesc ca paul varjak/george peppard:

o expoziţie, o casă, un film

expoziţia
după ce-am vizitat kilipirim-ul – mi-am luat doar 2 cărţi – am trecut pe la simeza, unde era expoziţia de pictură a claudiei popescu. mi-au plăcut mult acuarelele cu peisaje din grecia şi italia, în culori calde, de mediterană, în care rozul şi alte nuanţe de roşu se răsfăţau la ele acasă. N-am fost în aceste ţări, dar claudia popescu mi le-a arătat cu ochelarii ei. (am şi stat de vorbă vreo zece minute, împărtăşindu-mi câteva dintre secretele ei de atelier.) (alte tablouri aici)

casa
am ajuns la casa lui george călinescu din strada – desigur! – george călinescu, numărul 53. şi surprize, surprize a la academia română! nu era nimeni. nu-mi trebui decât să-ncerc poarta, c-a răsărit din estetica basmului un paznic de la o companie aleasă cu licitaţie, ce mi-a spus cu aer de cunoscător călinescian că locul e-n renovare şi nu se mai vizitează. nu ştiu dac-a minţit sau nu – programul era la vedere – dar mie mi-a venit să-i înjur călineşte pe toţi slujbaşii academiei, care - zice ei - administrează locul.

DACĂ NU SE VIZITEAZĂ, DE CE DRACU N-O DĂ VREUNUI ACADEMICIAN ?- EU PROPUN PE EUGEN SIMION.

dar am făcut cu telefonul poza asta şi-am plecat.

filmul
la union am văzut revolutionary road, pentru că nu cred că voi citi romanul lui richard yates. ideea desprinsă de mine a fost următoarea: ce faci când, în capcana vieţii, ţi se ia şi visul? filmul zice că, fără vis, odată ce-au visat, unii nu mai pot trăi; sau pot trăi – prost – cu nostalgia lui.
mi-a plăcut o replică: ai nevoie de curaj ca să trăieşti cum vrei.

încă o interpretare ravisantă a minunatei kate winslet.

acum şi în germană - ed. 2

via Andrei Anastasescu