elogiu prozei lui Llosa

grozav!
îmi vin în minte toate superlativele livreşti - regal stilistic, orgasm estetic, deliciu cititoricesc!

romanul e scurt, deci bun. despre o căsnicie - mama vitregă, tatăl, fiul şi servitoarea. tatăl se cheamă rigoberto şi e un zeu al cărei templu e baia (llosa face, de pildă, şi ca simpla căcare să fie un ritual plin de rafinament livresc), iar împărăţia, patul, în care îl aşteaptă soţia sa lubrică. aceasta, dona lucrecia, e o adevărată venus din lima. mai e fiul puber, cam malefic - un drăcuşor mic pe care-l îndrăgeşti imediat.

pe lângă aceste scene de alcov, llosa exersează câteva exerciţii de imaginaţie şi stil şi erotism pe marginea câtorva picturi, (la persoana I, din perspectiva unui personaj al picturii) de la cele clasice, chiar religioase, până la cele fantastice şi abstracte.

ce mai, o capodoperă mică care m-a făcut să uit de greoiul război al sfârşitului lumii şi de ilizibilitatea casei verzi.

... eu mă voi căţăra pe spatele ei şi mă voi rostogoli pe satinata-i geografie a trupului, iar ea va fremăta la atingerea aripilor mele în cele mai prielnice locuri şi mă voi zbengui ca un căţelandru năuc pe molatica pernă a pântecelui ei. zburdălniciile mele o fac să râdă şi-i încing trupul până-l transformă în jăratic. când râde sfârcurile îi devin vârtoase şi i se înalţă de parcă o nevăzută gură ar suge din ele, iar muşchii pântecului îi vibrează sub neteda piele îmbibată-n miresme de vanilie, sugerând bogata comoară ascunsă de moliciuni şi seve ale intimităţii sale. (p.93)

mario vargas llosa, elogiu mamei vitrege, ed. humanitas, buc, 1998, traducere (remarcabilă) de alma maria moldovan, 176 p

tabloul: francois bouchet, diana dupa baie

carte coolt

anti-consumerism, anti-corporatism, anti-globalism, anti-roman, anti. comparaţii cu de veghe în lanul de secară, decameronul etc.

până la urmă, o carte bună, al cărei merit e vocabularul. un vocabular anti, strecurat prin slang şi benzi desenate, în subsoluri de pagină.
de la mult uzitatul minimalism (neposedare de bunuri materiale fluturată ca un semn al superioritatii morale şi intelectuale) şi minimologie (sistem filozofic prin care se resemnează cu diminuarea aşteptărilor ei faţă de bogăţia materială: „am renunţat să-mi doresc să mă umplu de bani şi să ajung mare mahăr. vreau să-mi găsesc fericirea şi, poate, să-mi deschid o cafenea micuţă la o margine de drum în Idaho.”), până la celebrapatie (obişnuinţă conform căreia nici o activitate nu merită începută dacă nu devii foarte celebru în urma ei; are manifestări asemănătoare cu lenea, dar cauzele ei sunt mult mai profunde) şi boxa viţelului pus la îngrăşat (birou mic într-o hală).

desigur, există şi „acţiune”: trei prieteni (2 băieţi şi o fată) se retrag în deşert în bungalouri şi povestesc şi iau la mişto lumea americană postmodernă. sunt câteva povestiri mişto, dar nu din cale-afară.
nu pot spune c-am pierdut timpul citind cartea – am văzut ce se scria în america în 1991.

generaţia X? puştanii de douăzeci şi ceva de ani care lucrează prin birouri, „noile fiinţe umane” (p.76)

şi o întrebare minunată:
după ce mori şi eşti îngropat şi pluteşti cine ştie pe unde, care o să fie cea mai frumoasă amintire a ta de pe Pământ? ce moment anume ţi se pare definitoriu pentru ce înseamnă să trăieşti pe planeta asta? ce iei la pachet de-aici? (p.122)
e, ce ziceţi? eu răspund cu un singur cuvânt: luna. voi?

douglas coupland, generaţia x, ed. humanitas, 2008, trad. cristian ionescu, 240 p

sex livresc - erotoleapşă

luiza şi pobby au lansat o leapşă cu cea mai bună şi cea mai proastă (ridicolă, în acest caz) scenă de sex din literatura română.
cea mai bună care-mi vine imediat în minte e cea a lui Creangă din povestea lui ionică cel prost (toată povestea aici):

Ş-odată, c-o mână trânteşte pe Catrina pe pat, iar ceielaltă îl apucă pe Ionică de cămeşoi şi-l trage peste dânsa, cu de-a sila!…
Atâta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las’ pe dânsul că pe loc s-a dat la brazdă. Povestea cântecului:

Scoas-o vână cît o mână,
Bortelită-n căpăţână,
Strujită la rădăcină;
Şi cum o puse,
Cum se duse,
Parcă fu, pustiea, unsă!…

Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, coleá, cum ştia el de mai demult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpuşoi şi de prin cele dudăe… cînd tăiau tăvi de cucută şi de soc şi le destupau cu huduleţul… Catrina, la început, ar cam fi şuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat şi ruşine şi tot la o parte şi s-a pus şi ea pe drum. Vorba ceea:

Stai, cumătră, nu mişca
Că de pulă nu-i scăpa.
Nici eu nu vreu ca să scăp
Că mi-i a fute de crăp!

—Văleu, băică, m-a ajuns tocmai la lingurică, zise Catrina, buricându-se cît ce putea şi apoi căzu într-un leşin!…
—Ia aşa, zise Vasile: cu prostul ţi-i în cîrd; cît nu ştie, cică nu ştie, d-apoi şi cînd începe a învăţa, dă de tocmeală…
—Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta… Hai, scoală-te acum de pe dînsa, mormolocule!…
—Poţi să-l mai laşi oleacă, băică, nu-l zminti tocmai acum, că parcă mă unge cu unt, zise Catrina, trăgîndu-şi răsuflarea, de parcă se frigea…
Ionică cel prost, sireicanul, era:

Ciobănaş de la mînzări
Cu pula pe trei spinări
Face prin pizdă cărări…

în ceea ce priveşte pe cea mai rea, mă mai gândesc...
caricatura e de guaico.

primul meu cenaclu, unul s.f.

joi seara, am fost invitat de sorin la prima întrunire a cenaclului s.f. prospectart, la observatorul popular astronomic.

din păcate, am prins doar a doua parte, în care au fost citite două povestiri – prima de cristian mihail teodorescu, o povestire bună, chiar science-fiction, c-o lume absurdă matriarhală din bani ale cărei reguli sunt doar cele financiar-contabile, a doua de liviu radu, scurtă şi super-excelentă, pe marginea paradoxului lui zenon.
s-au iscat, evident, şi discuţii (de data asta intervenţia mea a fost cam anacolutică, evident, datorită emoţiei), unele sincere, dar prea puţin „sângeroase”.

nu mi-a plăcut locaţia, o clădire veche c-o sală comunisto-prăfuită. în schimb mi-a plăcut să-l văd pe maestrul Hobana, un om de-o fineţe uluitoare, să le revăd pe jen şi capricornk13, să-i cunosc pe dreaming jewel şi sebastian a. corn. i-am mai întâlnit pe sorin (evident), pe autorii celor 2 texte, pe cristian lăzărescu, michael hăulică, marian truţă, feri balin, pe scriitorul roberto quaglia – am aflat de-abia dup-aceea că-i chiar el – şi i-am întâlnit, în mod surprinzător la un astfel de eveniment – genul sf e socotit de critici îndeobşte un gen literar minor – pe paul cernat şi bianca burţa-cernat.

ţinând cont că sunt străin de proza s.f. de la noi, şi pentru că nu am mai participat pân-acum la cenacluri, per ansamblu, mie mi-a plăcut.
voi mai participa şi la următoarele, evident. şi cu aşteptări ceva mai mari.

s-a mai scris aici (de către jen) şi aici (de către sorin).

a lua în serios

intelectul este la cei mai mulţi o maşinărie greoaie, întunecată şi huruitoare, greu de pornit; ei zic "a lua în serios" când vor să lucreze şi să gândească adânc cu această maşinărie - vai, cât de obositor trebuie să le fie să gândească adânc! drăgălaşa bestie-om îşi pierde, se pare, întotdeauna buna dispoziţie când gândeşte adânc; devine "serioasă"! or, "acolo unde sunt râsete şi voioşie, gândirea nu mai valorează nimic" - aşa sună prejudecata acestei bestii serioase împotriva oricărei "ştiinţe voioase". ei bine! să dovedim că este o prejudecată!

friedrich nietzsche, ştiinţa voioasă, ed.Humanitas, 1994, trad. liana micescu, p.195

Eliade sau Cărtărescu – despre complexul meşterului manole în cultură

ce facem cu valoarea?
bun, am stabilit: o operă are valoare. ce facem cu ea, hai s-o zidim ca pe Ana – desigur împreună cu autorul ei – întru desăvârşirea Culturii Noastre Naţionale. ce contează că de Ana nu ne mai bucurăm, nu-i mai mângâiem părul, n-o mai sărutăm, n-o mai certăm, n-o mai burduşim din când în când? ce contează că e moartă? am zidit-o. dar întru edificiul Valorii Noastre Naţionale.

mă aştept de la tineri la o nerăbdare a căutării – de ipostaze noi, de perspective noi, unele chiar greşite (greşeala e apanajul tinereţii), şi nu la o admiraţie sterilă şi mioapă, de muzeu, faţă de valorile vechi.
dar iată că unii nu pot ieşi din „păcatele” culturale româneşti şi rămân închistaţi în concepţii vetuste, în carapace, cum spune Cehov.

studiu de caz
un domn recenzent, Silviu Man – pe care o altă părere îl face să ia distanţă şi să se simtă „urecheat” – a scris mai demult pe bookblog despre o culegere de articole ale lui Mircea Eliade. ideea era că astăzi am uitat să ne extaziem, ca savantul istoriei religiilor, în faţa patriotismului poetului rasei române, şi facem în loc analize postmoderne (tip Cărtărescu) asupra omului Eminescu, inclusiv asupra păroşeniei lui.
ca urmare, mi-am scris şi eu opinia faţă de. n-am primit răspuns imediat, dar se pare că autorul a preferat să-şi coacă filozofia. şi a scris ieri.
continuarea postului aici