cetatea sufletului a lui platonov

tot amânam citirea acestui roman, dar îşi avea timpul lui de citit...

cum auzisem de el ca fiind o utopie comunistă, un fel de cetatea soarelui, m-aşteptam la o construcţie parabolică şi complicată, cu multe teoretizări, dar am dat peste literatură adevărată, peste-o poveste perfect coerentă, începută simplu şi transformată în ceva "ciudat".

cred că cel mai mult m-a impresionat partea întâi a romanului, despre foametea rusească din '21, unde copiii mor sub ochii liniştiţi ai adulţilor împăcaţi c-or să facă alţii, unde copiii mor sub ochii neliniştiţi ai autorului neîmpăcat care povesteşte.

printre-aceşti înfometaţi apar şi câteva personaje, tuşate la început fugar, apoi din ce în ce mai net, ca s-ajungem la saşa dvanov, un copil orfan crescut de străini, ultimul fiind zahar pavlovici.

în anii următori nimic nu-l mai mişcase pe zahar pavlovici. numai serile când îl privea pe saşa citind creştea în el mila. zahar pavlovici ar fi vrut să-i spună lui saşa: nu te mai istovi cu cartea - dacă ar fi acolo ceva serios, demult s-ar fi înţeles oamenii unii cu alţii. de fapt zahar pavlovici nu spunea nimic, deşi înlăuntrul lui pâlpâia ceva simplu precum bucuria, împiedicat însă de raţiune să se exprime. el tânjea după o viaţă însingurată şi tihnită pe malul lacurilor liniştite, unde prietenia ar fi putut înlocui vorbele şi înţelepciunea vieţii. (p.90)

copilul creşte şi ajunge - inevitabil, ca orice tânăr idealist de pe-atunci - bolşevic. însă un bolşevic intelectual. pe nesimţite, începe partea a doua: registrul scriiturii se schimbă brusc, devine ironic, lui saşa i se alătură stepan kopionkin şi amândoi colindă să caute degrabă în locuri îndepărtate socialismul.

acum el vedea cu ochii lui stepa şi soarele, între care se aflau pe un dâmb oameni, dar ei nu stăpâneau nici soarele, nici pământul, şi cepurnîi simţi că în schimbul stepei, caselor, hranei şi îmbrăcăminţii pe care burghezii le dobândiseră pentru ei înşişi, proletarii de pe dâmb se aveau numai unul pe altul, pentru că oricum fiecare om trebuia să aibă ceva; când între oameni se află averea, ei îşi irosesc liniştit forţele numai pentru grija faţă de avere, dar când între oameni nu se află nimic, ei ajung să nu se mai despartă şi să se păzească unul pe altul în somn. (p.336-337)

roza luxemburg

în această parte a doua, cei doi călătoresc pe cai asemeni lui sancho şi-a lui quijote. stepan kopionkin este bătrân, un om sfârşit, cu zbârcituri adânci de mucenic pe un chip străin. iar speranţa care-l duce mai departe are un nume, roza luxemburg, o muceniţă înmormântată în germania. poate exista sau nu, dar dacă există pentru el, există şi pentru noi, astfel că fiecare poate avea o roza luxemburg a lui.

cevengur, încarnarea comunismului pe pământ

pentru a spune ceva, platonov gândeşte un orăşel în care comunismul poate fi real. duşmanii burghezi sunt alungaţi iar oraşul e populat cu oameni sărmani care merită fericirea. ei nu trebuie să muncească, doar soarele şi natura o fac, ei doar să stea şi să caute de mâncare de câmp. în cevengur, toţi au o singură profesie - sufletul, iar în loc de meserie ei au declarat viaţa (p.382) cineva zice: noi nu lucrăm pentru vreo utilitate, noi lucrăm numai unul pentru altul (p.448)

e aici culmea comunismului ca stare naturală, culme gândită şi făcută nu de intelectuali, ci de oamenii simpli. dar ceva se-ntâmplă: moare un copil. ei bine, dacă în acest tip de comunism, un copil moare, atunci acest tip de comunism nu e bun, se convinge kopionkin. un bun etalon, spun eu, pentru o civilizaţie umană. să fie şi acest etalon utopic? copiii vor muri întotdeauna?

... mai departe nu mai exista nimic altceva decât iarba, strecurată în spaţiul lipsit de oameni, şi cerul care cu indiferenţa lui consemnează însingurarea oamenilor pe pământ. poate că de aceea se şi zbate inima, pentru că se teme să rămână singură în această lume vraişte, pretutindeni aceeaşi; prin bătăile ei, inima e legată de adâncurile neamului omenesc, care a încărcat-o cu viaţă şi sens, iar sensul ei nu poate rămâne îndepărtat şi de neînţeles - el trebuie să rămână acolo în piept, tocmai pentru ca inima să poată bate, altfel ea ăşi pierde simţirea şi moare (p.403)

romanul e scris când scriitorul are 27 de ani. comunismul său izvorăşte din adâncurile inocente ale omului, e un comunism al dorinţelor primare, originare - tovărăşie între oameni, comuniune pentru un viitor de nevăzut şi de nelămurit.

mulţi spun că platonov e în roman ironic, însă mie mi se pare tragic. evident, sunt personaje de care poţi râde, dar eu nu am putut râde la a doua parte din don quijote, aşa că n-am putut râde nici de cevengur.

când cineva-ţi spune că omenirea, orice-ar face, e pierdută, poţi să râzi?

andrei platonov (foto), cevengur, editura cartea românească, bucureşti, 1990, traducere de george bălăiţă şi janina ianoşi, 478 pagini
coperta de vasile olac

altă impresie despre carte aici şi aici (traducere google din spaniolă)

porno-grafie

ziarele colcăie de pornografie, aici până şi preoţii se plesnesc cu penisurile peste faţă. televiziunile, sub bulina roşie, prezintă liniştite ochilor de copii nesupravegheaţi femei aspiratoare la celebritate, ce-şi mişcă-obscen rotunjimile în poala lor, a bărbaţilor. să mai zic de limbaj? păi de la manele la vanghele cu toţii pornologhează.

cât despre internet, internetul e altceva, e fieful pornografiei secolului xxi. ai internet, deci ai porno zi şi noapte. totul e să nu fii prins. de ochii celorlalţi. sau de vreun virus.

cum stăm cu cultura? păi lucrurile stau mai bine.

cel puţin cu pictura şi sculptura: sub forme şi culori, damblaua şi-au făcut-o-n secolele trecute. acum, noile instalaţii şi abstractizări au făcut nudurile şi acuplările desuete.

muzica o sărim, deşi...

literatura?

păi în ultimii douăzeci de ani, literatura infernală a ajuns şi pe la noi, tradusă.

cea românească, are chiar o tradiţie (de ce să nu fi avut şi noi pornografii noştri? - hasdeu dat în judecată pentru micuţa, eliade dat afara din învăţământ pentru domnişoara cristina). dar când să-i citeşti pe contemporani, îi vezi cum epuizează iepureşte tema, ajungând la destul de precoce la impotenţă. mi-amintesc cu duioşie celebrul început "sunt o doamnă ce pula mea" a băgăului, vexatoarea carte a simandicoşeniei livreşti din românia.

genul erotic este un gen literar minor. unul bun, zic, dacă-mi aduc aminte de decameronul, de ulise sau lolita. de fapt bun ca oricare altul. dar avem noi genuri minore? (chiar într-un articol recent, vasile ernu remarca faptul că maturitatea unei literaturi stă şi în dezvoltarea genurilor minore.) nu prea, toţi vor să scrie capodopere.

iar până la urmă, în românia antenei 1, a ziarului libertatea sau a otv-ului, poate nu mai are rost să mai scrii porno-grafic. deşi, de dragul păstrării tradiţiei, apropo şi de eliade, va găsi azi vreun adolescent vreun roman contemporan românesc "pe care" să se poată masturba - aşa cum în întoarcerea din rai o fată se masturba "pe" un roman franţuzesc?...

aşa că, dacă mă voi înfierbânta după un roman pornografic, voi căuta până la urmă tot afară, şi poate mă voi apuca până la urmă de wetlands...

cât despre pornografia în cinema şi teatru să se pronunţe alţii...

ps. cică se produc prezervative pentru băieţi de 12 ani.

my birth day = world book day

O CHESTIE SUPER-LIVREASCĂ!
habar n-am cum s-a potrivit, dar azi, de ziua mea este şi ziua internaţională a cărţii!*

fac 34!



_______________________
* cel puţin într-o anumită parte a lumii (anglia şi irlanda). cea unesco e pe 23 aprilie.

lecturile urbane

lecturi urbane aseară, la fel fain, am citit alături de grup, cititori noi, undergound, metrou, din ce în ce mai puţin trendy, doar lectură.
în poză, cel din mijloc sunt eu!

poza de stelian păvălache

manifestul cărţii

a apărut manifestul cărţii scris de vasile ernu. îmi plac din ce mai mult atitudinile lui. manifestul are în centru cartea iar în jur tot ce se învârte - edituri, biblioteci, librării etc. nenoricirea nu e că statul e incapabil, la fel ca editurile şi scriitorii să ia taurul de coarne şi să schimbe situaţia "celui mai bun, ieftin instrument de educaţie şi, de aceea, şi cel mai important (cartea)", nenorocirea zic e că şi noi, cititorii şi preţuitorii ei suntem la fel de proşti.

citim, ar vrea să se schimbe ceva dar nu facem nimic. nici măcar nu ne luăm în serios comentând pe bloguri, ci ne legăm de meschinării şi răutăţi gratuite - cum desigur se vor fi ivit şi la manifestul lui ernu. în contrapondere, gestul lui ernu e şi mai onorabil, mai ales că el vine dintr-un alt "imperiu".

desigur că am anumite rezerve faţă de unele afirmaţii din manifest, dar pe ansamblu, las deoparte comoditatea şi adopt manifestul, mai ales că propune şi soluţii. personal, plătesc impozite enorm de mari statului român care, în schimb, nu-şi ia nici o obligaţie faţă de mine, cititorul. deşi art. 33 din constituţie zice că "statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale româniei în lume." bullshit.

dacă e nevoie de vreo acţiune, mă bag. "pentru că scriitorii au uitat că ei chiar sunt o forţă". ar trebui să mă conving dacă şi eu pot fi una.

evident, mulţi îşi vor spune ia uite-i şi p-ăştia. ei sunt deja morţi. la propriu.

tinereţe fără tinereţe

motto:
unii-şi greşesc viaţa: un vierme otrăvit le muşcă inima. s-ar cuveni să aibă în vedere ca măcar moartea să le reuşească. (friederich nietzsche*)

nu, motto-ul de nietzsche nu e din carte, dar mi-a venit în minte imediat ce-am terminat acest roman. pe care l-am citit ca pe un manifest al tinereţii în societatea noastră bătrână.

romanul
o tânără provincială de 23 de ani, ramona, ajunge să locuiască în gazdă la o bătrână bucureşteancă de 70 de ani, veronica (aka doamna manea), pe domenii 76. aici bătrâna îi povesteşte cu talent amorurile ei trecute, despre geo - întâlnit la saint tropez - acum atât de bătrân că nu le poate face femeilor decât cerculeţe la fofoloancă şi despre ian - întâlnit la paris, în casa marthei bibescu - fotograful amator de băieţi frumoşi. dar poveştile nu sunt doar poveşti, ci devin perversiune.

cum spuneam, bătrâna are talentul povestirii. de pildă, după ce povesteşte moartea fotografului ian, în casa noastră din bucureşti intrase moartea. se lăsase ca un praf greu peste noi, peste obiectele doamnei manea. oriunde mă uitam, îl vedeam pe ian, aşezat în scaunul cu spătar înalt, cu sângele negru acoperindu-i mai mult de jumătate din faţă. doar corpul lui părea că mai salvase puţină viaţă, că nu i se lichefiase cu totul senzualitatea, că mai rămăseseră nişte cantităţi infime care nu i se scurseseră din vinele îngheţate. am locuit cu ian aşa de multă vreme. nu putrezea, nu-şi schimba culoarea de la o zi la alta, nu-şi modifica poziţia corpului. (p.175)

cum v-aţi dat seama, tânăra ajunge să trăiască două realităţi - una reală, din casa bătrânei, unde aceasta ajunge s-o sechestreze şi s-o lege, numai să stea şi s-o asculte - şi una povestită dar la fel de "reală", populată cu fantome şi emoţii, ce face ravagii. ca şi cum, dacă romanul ar fi un palton cloş strâns în dreptul taliei, cealaltă ficţiune e un pliu.


morala
cum spune şi titlul, tânăra o omoară pe babă.
de ce?
pentru că aşa a vrut bătrâna - şi de asta mi-a plăcut cartea.

bătrâna împărţea oamenii în "cei care trăiesc la turaţie maximă şi cei care nu fac altceva decât să le consemneze vieţile". iar prin crima ei, fata ajunge să treacă de la cea care consemnează vieţi la cea care trăieşte la turaţie maximă. chit că va fi pedepsită - intră la pârnaie -, ramona a aflat despre ea lucruri esenţiale:

credem că ştim despre noi o grămadă de lucruri, dar nu pe cele esenţiale. şi vine un moment în care nu ne mai cunoaştem, mintea ni se goleşte de tot ce am trăit până atunci. în cazul meu, fascinaţia pentru o persoană, slăbiciunea, admiraţia combinată cu renunţarea, atracţia bolnăvicioasă, poţi să-i zici cum vrei. prietenia, în ultimă instanţă. (p.203)

întorcându-mă la motto-ul din nietzsche, pot spune că bătrâna doamnă manea, deşi a trăit cu inima muşcată, şi-a "reuşit" moartea. oferindu-se crimei, i-a asigurat ramonei tinereţea, această fată de 25 de ani dar "bătrână".

mulţi dintre noi, deşi tineri, avem un suflet bătrân. pentru că n-avem unde/nu ne putem "trăi tinereţea". dacă ne naştem bătrâni, ca benjamin button, n-avem unde/nu suntem lăsaţi să devenim tineri. am crezut mai demult că bătrânii ne vor face loc, că ne vor învăţa ceea ce ştiu şi că apoi se vor retrage. se pare că nu-i tocmai aşa. vor, poate inconştient, să ne condamne la mediocritatea la care ei au fost condamnaţi. dacă ei au făcut "sacrificii", de ce nu şi noi. cine n-a cunoscut măcar o cunoştinţă bătrână doritoare să-şi lipească de tine trecutul ei mediocru şi banal: pe vremea mea...? cine n-a remarcat lipsa tinerilor cu adevărat tineri în politică? unde sunt tinerii creatori spărgători de canoane? unde sunt tinerii creatori avangardişti? n-au loc de bătrâni. sau s-au molipsit de bătrâneţe.

poate e nevoie ca, lipsiţi de tinereţe, bătrânii să ne facă să-i omorâm (metaforic, desigur), ca să ne lase măcar nouă tinereţea să răsufle. mie asta mi-a spus ana maria sandu prin cartea sa.
în care de multe ori, răsuflă tinereţea.

l.e. dacă vreţi să aflaţi deja subiectul cărţii, îl găsiţi povestit de marius chivu aici.

ps: poza a doua este prima variantă a copertei care mi-a plăcut mai mult. este făcută de către mihai grecea în paris, într-o piaţetă din cartirul latin.


ana maria sandu (foto), omoară-mă!, editura polirom, iaşi, 224 pagini coperta de carmen gociu







____________________________
*aşa grăit-a zarathustra, editura humanitas, buc, 1994, trad. ştef. aug. doinaş, pag.129