cheia

duncan thaw este un tânăr şcolar. care într-o zi caută o cheie:

cheia era mică şi cu o formă precisă, însă avea o utilizare cu totul generală şi cu totul particulară. odată găsită, ar rezolva orice problemă: astmul, temele, timiditatea faţă de kate caldwell, teama de războiul atomic; cheia ar face tot ce e dureros, inutil şi greşit să devină plăcut, armonios şi bun.*

şi duncan o caută prin biblioteci, pe stradă, pe-o hârtie adusă de vânt, şoptită de vreun necunoscut.


nu asta căutăm cu toţii, cheia? - fie c-o numim credinţă, ideologie, căsnicie, politică, destin.

în romanul lui lewis carroll, alice găseşte cheia, dar cocoţată sus, pe masa transparentă, iar ea e prea mică s-o ajungă...


__________________
* alasdair gray, lanark, editura polirom, iaşi, 2008, traducere de magda teodorescu, p. 220 pagini

imaginile aparţin autorului, alasdair gray, de aici.

flashmob cu cititori la curtea veche

azi, la ora 14:00. detalii aici.

prima carte?

- leapşă de la adrian ciubotaru -

păi să fi fost abecedarul?
sau poate poveştile nemuritoare pe care le ştiam pederost?
poate imensele poveşti ale asiei sau ale românilor adunate de ispirescu?
mă gândesc la nişte cartonate ca atlasele poveşti ilustrate tot pentru ispirescu...
să fi fost mărgica albastră a mariei kruger?
sau povestirile istorice almaşiene...
poveştile lui creangă - cinci pâni chiar şi-acum îmi face poftă...

dar primul roman de-a-devăratelea fu cei trei muşchetari ai lui dumas, pus în mână de fratele meu blajin acum, pusese ediţia aia de la editura tineretului în mâna întregului carter ploieştean ceauşist malu' roşu ajunsese ferfeniţită ;i n-o mai am, am luat alta într-un volum pe care n-am mai recitit-o, a dreacu' milady cum îl sedusese pe temniceru' ăla ce dragoste mare pe gasconul d'artagnan şi pe madame bonacieux - asta ca să-şi facă puştimea referat.

şansa de-a avea părinţi cumpărători de cărţi şi-un frate-mpătimit
şi neşansa de-a uita care-a fost oare prima carte, de unde se vede că prima carte nu-i ca prima dragoste :(

leapşa e la liber... :)

avem paie-n cap cu toţii

unde mergem, tata?

dacă nu v-aţi gândit cum ar fi să fiţi tatăl unui copil handicapat, ei bine, scriitorul jean-louis fournier s-a gândit. ba mai mult, şi-a imaginat cum ar fi să ai nu unul, ci chiar doi copii handicapaţi.

dincolo de primul şoc al unei asemenea ipoteze, scriitorul oferă în romanul unde mergem, tata? ceea ce caut eu în fiecare roman, adică o perspectivă cu totul nouă, a vieţii, a gândirii, a morţii. mai precis, una optimistă, chiar amuzantă, vizavi de pacostea (dublă) ce i se poate întâmpla oricui. iar această persectivă - mai ales în lumea corectitudinii politice - şochează. cu alte cuvinte, scriitorul francez aduce normalitatea.

un exemplu:
într-o emisiune teve, tatăl celor doi copii handicapaţi - matei şi toma - povesteşte cum şi copiii lui îl fac să râdă atunci când fac prostii:
când un copil se murdăreşte cu cremă de ciocolată, toată lumea râde; dacă e un copil handicapat, nu mai râde nimeni. copilul acesta n-o să facă niciodată să râdă pe nimeni, n-o să vadă niciodată feţe care se uită la el şi râd...
la difuzare, faza cu râsul e tăiată. argumentul realizatorilor: "trebuie să ne gândim la părinţi. i-ar putea şoca." (p.37)

alte situaţi amuzante au rolul să ne pună în faţă realitatea aşa cum e ea, şi să ne scoată din cap paiele îndesate de alţii chiar şi nouă.

ce răspunzi când eşti întrebat la magazinul de jucării - pentru ce vârstă să fie jucăria? - iar fiul tău are 11 ani, dar mintea de 2?
ce faci de Crăciun, când copiii nu pot înţelege de Isus şi Moşul?
ce meserie te gândeşti să aibă mai încolo?
ce visează aceşti copii când dorm?
dacă le pui ochelari, te poţi gândi că într-o zi ar putea citi?
s-ar putea vreodată bărbieri singuri?
te-ai gândi vreodată să-i arunci pe fereastră? sau să-i gâtui ca pe nişte pisoi?
la zoo, ce faci când, obişnuiţi să îmbrăţişeze pe toată lumea, se reped să sărute tigrii?
în ce fel te mai raportezi la Dumnezeu ce te-a categorisit cu aşa "daruri"?
etc.

când vorbim de copii handicapaţi, luăm un aer de circumstanţă, ca şi când vorbim despre o catastrofă. măcar o dată, aş vrea să încerc să vorbesc despre voi zâmbind. m-aţi făcut să râd, şi nu întotdeauna involuntar.

producător, scenarist şi regizor, autorul jean-louis fournier a primit pentru umorul, cultura si francheţea acestui roman premiul femina în 2008. o mare surpriză literară pentru mine! chiar mi-ar fi plăcut să traduc eu romanul, dar am aflat că e în curs de apariţie la editura nemira.

jean-louis fournier, où on va, papa?, editura stock, paris, 2010, 145 pagini

o altă carte cu idioţi aici.

mulţumesc tuturor cititorilor!

blogul acesta a depăşit binişor 3 ani.
şi pentru că e un lucru subînţeles că un blog n-ar fi un blog dacă n-ar avea cititori/vizitatori, culmea! şi acest blog, destul de nişat, are cititorii săi. cei mai mulţi sunt anonimi, vizitează des, vizitează rar, dar vizitează. n-aş da un număr, pentru că nu mă prea pricep la statistici virtuale.
le mulţumesc foarte mult!

sunt şi aceia care se fac vizibili prin comentarii, cu fidelitate sau nu.
unii au participat încă de la început - de-acum trei ani -, au apreciat sau nu şi m-au ajutat (ionuca, white noise, capricornk, cinabru, vera, luciat, raul, pantacruel, isuciu).
alţii au descoperit blogul pe parcurs, şi-au spus cuvântul şi au plecat (anaayana, hermogenes, biancas, arthur suciu, pobby).
sunt şi câţiva care încă îşi dau feedback-ul lor (strelnikov, adinab, împricinatul de corn, micawber, alş, tomata, mewsette).
vor mai fi fost şi alţii, pe care i-am omis, din memorie scurtă :(
însă ţin să le mulţumesc foarte mult!

mai există şi aceia care işi dovedesc aprecierea prin prezenţa chestiilor livreşti în blogrol şi care-şi trimit cititorii încoace.
le mulţumesc, de asemenea, foarte mult!

blogul acesta există datorită lor şi mă ajută să scriu mai departe.

D'oh!