mă grăbesc să scriu cu bucurie despre întâlnirea cu scriitoarea herta müller de la atheneu. n-am citit nimic scris de ea, însă am fost ros de curiozitate. evident, m-aşteptam să fie un eveniment de bonton, în dulcele stil românesc, deh, nobelul!, dar am găsit mult mai mult decât atât.
organizarea a fost foarte bună, a început chiar mai devreme, înainte de ora anunţată. amfitrionul a anunţat structura, a urmat discursul ambasadorului german - din care am reţinut ideea că "muzica urmează întotdeauna ambasadorului german" - aşa că dan grigore a cântat vreo 3 melodii, enfin.
a urmat citirea unui fragment în germană din romanul său leagănul respiraţiei - evident, despre lagăr - din care reţin auzul fâşâitului sutelor de coli împăturite de pe care spectatorii urmăreau lectura.
şi momentul mult aşteptat - müller contra liiceanu
cu solicitutudine cavalerească, gabriel liiceanu a început, pe tonul său grav, cu întrebări soft, despre relaţia scriitorului cu lumea, despre cuvântul ca patrie, despre încrâncenarea anti-totalitară. aşa a apărut o doamnă de caracter, care a vorbit simplu, doar întru adevăr. nu ştiu dacă invitata şi-a propus de la început această atitudine, sau aşa îi este naturelul, însă ce-i drept a impresionat pe toată lumea (neplăcut, în cazul lui liiceanu - acesta luând lucrurile personal şi devenind ironic-condescendent). dar să trec repede la müller.
ei, şi pornind de la afirmaţia scriitoarei că să rămâi în ţară e o binecuvântare, plecarea ei fiind ceva din păcate ireversibil, liiceanu a adus în discuţie viaţa celor rămaşi în ţară, care a fost traumatizantă. mulţi au tăcut, a afirmat tranşant doamna, iar cei care au scris fără însă să se refere la dictatori (cum a adus iar în discuţie liiceanu) nu înseamnă nimic, în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în polonia, ungaria, cehoslovacia. în românia, cine a ridicat capul contra comunismului, a fost lăsat singur. un popor de laşi şi oportunişti, ar fi vrut poate să izbucnească herta müller pe bună dreptate, dar erau prea mulţi spectatori de la vârsta a doua spre a treia ce-ar fi rămas perplexaţi. cert este că tot atheneul a răsunat de aplauze.
a meritat înţelegerea suferinţei din românia? nu a meritat nimic, viaţa omului e cel mai important lucru pe lume, nu trebuie să-ţi baţi joc de ea.
o scriitoare cu caracter
relaţia scriitorului cu lumea nu e una deosebită de a celorlalţi oameni, doar că la el se vede.
limba nu e a scriitorului, ci a celor care nu scriu.
scriu pentru că nu pot altfel, trebuie să-mi aranjez viaţa care a trecut, trebuie să-mi pun sub semnul întrebării propriul trecut - ceea ce majoritatea oamenilor din românia refuză să facă.
n-am încotro, n-am vrut să scriu cum n-am vrut să trăiesc în românia.
literatura e un mod de a căuta, fiecare dintre noi suntem o taină.
oblig cuvintele să mă ajute, iar limba mă obligă să lucrez.
eu sunt scriitoare doar când scriu, acum şi aici nu sunt scriitor, ăsta-i circ.
evident, au fost şi câteva amintiri dureroase din anii româneşti, când, a afirmat ea, am ajuns în locuri unde intelectualii nu au ajuns, când trăia plină de nervi pe ce vedea împrejur.
în concluzie, mi-a plăcut mult aplombul hertei müller, curajul de a merge cu adevărul chiar şi contra celor care o tipăresc şi îi organizează, contra cost, "circul". cel puţin ca persoană, o admir.
