bătrânul şi arhontele
bătrânul se uită la cel care i-a făcut semn să intre cu un gest milităros, ca de ofiţer neamţ. nu era sigur că înţelesese bine, ce se face dacă a-nţeles greşit, îi e prea ruşine să-ntrebe, dac-ar fi după el, n-ar mai scoate un cuvânt până la sfârşit, ce-i mai trebuie unui om bătrân întrebările. intră. încăperea e mare, rareori a mai văzut o încăpere aşa mare, doar prin hangare şi silozuri. ba nu, şi în casa poporului, unde l-a dus acum vreo câţiva ani fiu-su mihai, la bucureşti. dar acolo încăperile, cât de mari, au fost luminoase, nu ca aici, dondănind de beznă. simte sub picior covorul moale, ca o plăcintă aburindă. lângă cămin, stă Arhontele.
cu spatele. în picioare. sprijinit de baston. flăcările din cămin i se joacă cu umbra, iar aceasta tremură de frică. bătrânul aşteaptă câteva clipe nemişcat şi se întreabă dacă se va obişnui cu prezenţa Arhontelui, cât va sta aici, cât va depinde viaţa fiului său, Mihai, cel ce l-a dus la bucureşti, să vadă casa poporului. şi în timp ce Arhontele stă acolo şi el nemişcat, inima bătrânului porneşte să bată cu putere, de parcă a apucat-o iar tinereţea: prezenţa străină a Arhontelui părea s-o-nhaţe pe cea a fiului. iar dacă chipul s-ar întoarce, nu mare mirarea ar fi să-l vadă nu pe Arhonte, ci pe Mihai. nu pe Mihaiul cel de-acum, ci pe cel dinainte.
- curaj, tătăiţă, îl îndeamnă Arhontele.
înaintează cu paşi mici de picioare obosite.
- am auzit că ai nevoi de banii mei.
Arhontele îşi întoarce chipul. pe jumătate luminat de flăcări, îşi arată mustaţa imensă, ridicată a rânjet pe-adânciturile feţei. cum de nu-i spusese nimeni să şi-o radă? era oribilă!
e un om obişnuit până la urmă, ca şi mine, să nu-mi fie teamă, îşi spune bătrânul. doar că are mulţi bani, iar eu n-am. numele lui e Sorin Ovidiu Briză, un cetăţean oarecare, domnule, care fură din averea statului, a noastră, a tuturor, hoţ neprins deci om de afaceri cinstit, aşa-i după revoluţii, ca şi după războaie, corupţia corupe totul, până şi rădăcina ierbii.
- am nevoi de bani. nu-i vreau pentru mine, ci pentru băiatul meu.
îl vede pe Mihai citind şi nimic nu-l mişcă pe bătrân în cei optzeci de ani ai lui decât serile când îl priveşte pe Mihai citind. ar vrea să-i spună - nu te mai istovi atâta cu cartea, dac-ar sta acolo înţelepciunea, lumea ar fi devenit demult mai bună. du-te în lume şi te zbenguie cu faţa Voichiţei de peste drum, culcuşeşte-te-ntre pulpele ei, soarbe-i mirosul, prăvale-te cu ea prin fânuri, în raza de soare, mergi să-noţi cu flăcăii în balta de pe deal sau du-te şi rătăceşte prin bucureştiul tău de unde te-ntorci mereu cu valiza doldora de cărţi. de fapt, bătrânul nu spune niciodată nimic, lasă doar teama să-i înăbuşe înăuntrul, aşa cum boala înăbuşe înăuntrul fiului: teama că băiatul îi poate muri înainte, iar el şade, cel mai prost dintre oameni şi nu poate face nimic, precum a văzut într-o iarnă o lupoaică înecându-se cu puiul ei în bot, pe ceilalţi a reuşit să-i arunce pe bucăţile sparte de gheaţă, afară de cel ce i se zbate acuma în gură. şi n-a ştiut niciodată dacă lupoaica îi sfărâmă puiului gâtul înainte de-a se duce la fund sau vrea să se bucure de ultima privire vie.
- dar trebuie să-mi dai ceva în schimb. ştii asta, nu?
parcă nu mustaţa vorbeşte, ea e preocupată de puiul rânjetului, ci un televizor ascuns pe undeva, prin vreun colţ. bătrânul mijeşte ochii, îi caută pe-ai celuilalt. ascunşi după mustaţă şi după părul vâlvoi de pe frunte, vor să vadă dar să nu fie văzuţi. ca găvanele ce vor să se-ascundă dintr-un cap de mort. dar ochii-i scapără strălucitor, ca ai unei dihănii ce simte prada. Sorin Ovidiu Briză pe post de hârcă - un diavol căruia să-i vândă sufletul.
- nu-ţi cer sufeltul, tătăiţă, stai liniştit, nu cred în aşa ceva. altceva am aflat că ai şi mă interesează.
da, e ceva de care vrea să scape, de fapt chiar a scăpat de-o bună parte, odată cu vârsta. acuma însă îi pare rău, vrea s-o recapete din nou întreagă, ar întoarce şi timpul înapoi, ar retrăi totul încă o dată, ba chiar înzecit, însutit, veşnic, doar să-l salveze pe Mihai.
- da, mai am ceva, mărite Arhonte!
ah, să se plesnească peste gură: oricât ar fi el de Arhonte, nu-i spui omului pe poreclă, lumea-i zicea SOB, nu Arhonte, cum de nu şi-a dat seama, la vârsta lui, trăieşti degeaba dacă nu mai ştii că nu-i spui omului pe poreclă, dar degeaba.
Arhontele îşi luminează şi mai tare ochii, semn că-i place.
- mai am, mărite Arhonte, reia bătrânul. şi sunt gata să ţi-o vând pe toată.
lui nu-i mai foloseşte.
- bine, tătăiţă, abia aştept să-ţi iau de pe cap ce-am stabilit: toată experienţa războiului pe care ai trăit-o, lagărele germane în care-ai fost închis, prizonieratul de la ruşi, rezistenţa din munţi, Piteştiul, memoria ta toată sau măcar ce ţi-a mai rămas din ea. habar n-ai ce viaţă plicitisitoare avem noi, miliardarii, pân-acum am tras să facem bani, acum stăm aici în căsoaie pe sute de hectare şi nu ne mai rămâne decât să ne distrăm pe seama oamenilor săraci - doar aşa simţim că banii ne mai folosesc la ceva.
confesiunea e întreruptă. de niciunde, reapare cel care i-a făcut semn să intre cu gestul milităros.
- ia-l şi scoate-i memoria din cap, dă oridin Arhontele. nu uita, de-abia dup-aia să-i dai cei 200000 de euroi pentru tratamentu lu fi'-su.
bătrânul se-ntoarce încet spre uşă, cu paşi mici de picioare obosite. parcă l-a mai lăsat teama, acuma a făcut ceva pentru Mihai şi poate va fi posibil să-l salveze.
