„sfânta rusie“ de alain besançon

cea mai grozavă carte despre rusia pe care-am citit-o!

alain besançon 
sfânta rusie 
(sainte russie) 
editura humanitas, bucurești, 2013
traducere de vlad russo
165 de pagini broșate
coperta de angela rotaru

dat pe spate, în urmă cu 17 ani, de alain besançon prin istoria ideilor iconoclaste descrisă în imaginea interzisă, am început curios cartea aceasta, proaspăt apărută la humanitas, despre rusia. și am găsit cea mai grozavă carte despre această țară.

discipol al lui raymond aron (conservatorul „spectator angajat“), filozoful francez alain besançon face parte dintre gânditorii care pun la temelia specificității rusiei nu istoricismul, ci ideologia, așa cum toynbee punea la baza civilizațiilor religia. în cazul de față, ideologia „mincinoasă“: de la cea mistic-ortodoxă, la cea comunistă și mai recent, la cea democratică.

neamul rusesc e îndumnezeit

prima idee cu care istoricul și filozoful francez începe cartea este ideea ortodoxismului, alipit pe ruși destul de târziu. dar primit cu asemenea fervoare și cu o asemenea sinceritate, încât [rusia] se socotește pe sine drept țara cea mai iubită de Cristos și cea mai binecuvântată (p.53).

un aspect important semnalat de besançon este unul ce ține de doctrină. este unul ce diferențiază doctrina ortodoxă de cea catolică - acela al îndumnezeirii. această doctrină presupune facultatea supranaturală a fiecărui om de a-l vedea pe Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt. grigore palamas numește această facultate lumină necreată: cel ce o vede are conștiința că e lumină și că vede o lumină distinctă de orice făptură (p.32), asemenea schimbării la față de pe muntele tabor. prin ea, fiecare om poate deveni deveni asemeni lui Isus Cristos.

fără cunoștințe dogmatice - analfabet fiind în majoritatea sa covârșitoare - și cu multe superstiții, poporul rus s-a lăsat condus încă de la începuturi de călugări, care l-au inspirat și reprezentat. el „s-a lipit“ de ortodoxie sunt prin două elemente: icoana și liturghia. 

dacă prin icoană, Cristos este mereu prezent în căminul rusesc, liturghia îi oferă rusului o lume sacră paralelă cu cea reală și-l apropie de ceruri: sub cupola ortodoxă, care este mai joasă, care adună și reunește, simți că locuiești în casa Tatălui, după uniunea realizată între uman și divin, după cum spune serghei bulgakov. 
forța emoțională ține loc de cunoaștere. în general, preoții au un bagaj teologic și filozofic sărac, dar li se cere să săvârșească liturghia în chip ireproșabil. creștinul trăiește pe două planuri: ca înger în biserică, iar pe pământ, ca om a cărui atitudine morală e mai puțin prețuită decât capacitatea de a se înduioșa și decât datul lacrimilor. (p.38)

iar ideea ortodoxă apare cu toată forța sa mai ales când este vorba despre occident și catolicism, ca și pentru burghezia europeană de mai târziu. oscilând între două extreme - 1) conștiința destinului plin de har ortodox și 2) inabilitatea de a face față „datoriilor“ vieții, poprul rus a ales un trai material prost, total compatibil cu o mântuire măreață.

rusia, a treia romă și ultima

o a doua idee conducătoare pentru poporul rus este destinul măreț al instaurării „adevăratei credințe“. ideea prinde contur începând cu ivan al iv-lea, cel groaznic - cel dintâi țar. la această idee se adaugă - în secolele 15 și 16 - interdicția de a permite străinilor să intre în rusia, pentru a nu pângări poporul. ca țarul să devină șeful clerului și reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. țarul devine sfânt, dar și călău totodată. țarul călău este o pedeapsă pentru păcatele poporului, iar acesta trebuie să-l asculte cu smerenie și să sufere în tăcere. (p.59)

în secolul 17, petru cel mare face din rusia imperiu și încearcă secularizarea. pe care, de dragul invincibilității miliare, poporul o adoptă. ca în secolul 18, laicizarea să continue, păstrându-se, din vechiul mesianism - de instaurare a adevăratei credințe - doar 2 lucruri: rețeta puterii nelimitate și mesianismul dominației neîngrădite, care continuă până astăzi.

slavofilismul și literatura

poate ideea cea mai insuficient dezvoltată este aceea a slavolfilismului (literar) la pușkin, gogol și dostoievski.
dacă la pușkin, besançon amintește poezia călărețul de aramă, din gogol aduce în apărarea sa un fragment din sufletele moarte. iar din dostoievski, amintește un fragment biografic și câteva scrisori.

mesianismul dostoievskian -  spune besançon - este global, pentru că lumina pe care-o răspândește rusia e menită să coboaare asupra tuturor popoarelor. cum spune în celebrul său discurs: la pușkin întâlnim „năzuința poporului rus, prin scopurile sale umane, spre universal și spre general-uman“. marea unire a tuturor popoarelor în jurul rusiei, profetizată de dostoievski, se va face în numele iubirii și prin iubire. (p.87)  

cei drept, cel pe care-l ferește de slavofilism - dintre scriitori - este cehov. apoi îi amintește pe ceaadaev, dar și pe soloviov sau serghei bulgakov. 

și autorul continuă cu lenin, stalin, și putin. și nu continui, c-ar însemna să rezum cartea. în care - era să uit - o parte consistentă de final o constituie fascinația pe care rusia a exercitat-o gânditorilor francezi. 

în orice caz, e clar că volumul scriitorului francez m-a ajutat să înțeleg ACEA RUSIE eternă, altfel, ce a fascinat întreaga lume și, de ce nu, pe rușii înșiși.

drawing performance cu traian laie

expoziția de grafică a arhitectului (cu nume de familie nefericit) traian laie m-a chemat și pe mine prin glasul mut al facebook-ului. am găsit destul de repede locul, din brezoianu, la intell psy group. de fapt o vilă frumoasă, modern renovată, în care lucrările de grafică se încadrau perfect.

am ajuns chiar când graficianul, în fața unor vizitatori, făcea un desen. eu am mers să mă uit la cele expuse. și urmându-le, am urcat pe scările clădirii, până la mansardă. aici am găsit două lucrări care mi-au plăcut cu adevărat: un priap și un don quijote cu panza. 

traian laie, priap, 1200 euro

desenele lui traian laie pornesc de la realism și merg până la fantastic. mi-am închipuit, uitându-mă la ele, povești fantasy, care să le stea în spate. cu alte cuvinte, stând în fața unui desen, poți liniștit să imaginezi o poveste. 

măști, corpuri despielițate, cyborgi cu piese organice, mutanți - făpturi în mare parte monstruoase sau grotești, conțin de fiecare dată - dacă te străduiești să-l găsești - un amănunt ironic. desenele lui traian laie nu sunt făcute să fie văzute la grămadă, într-o expoziție. și nu pentru că, uneori, se cam repetă în motive. 

ci pentru că e nevoie să te oprești doar asupra unuia, ca apoi să te lași în voia amănuntelor artistului și a imaginației tale de privitor. 

iată și filmulețul cu drawing performance-ul (sau desenarea în direct), cu mâna foarte sigură a lui traian laie:

expoziția lui traian laie poate fi văzută toată luna, de la 10 - 18 zilnic, weekendul închis.

saitul artistului aici.

pe scurt, despre noul bac

unu

mă calcă pe nervi discuțiile de fiecare an cu catastrofele de la bac. are presa subiecte. dar pân-la urmă, tot de-acolo-i recrutează pe reporterii mici de teren.

păi bă părinților: supravegheați-vă pruncii de mici, cultivați-le respectul față de carte de mici și dup-aia țipați că sistemul e de vină! mergeți la ședințele cu părinții și recompensați-i sau pedepsiți-i după rezultate. măsurați-le capriciile după note și dup-aia. învățați să-i cunoașteți și vedeți voi.

dar știu, vă iubiți prea mult copiii ca să merite asta! și da, nu am copii.

că cică pe vremea lu' ceașcă se făcea carte. coborâți un cetățean de peste 40 de ani dintr-un autoturism la o intersecție și puneți-l să scrie spusu-mi-s-a sau pune-ți-l să înmulțească cu 9 de la 1 la 10 fără android și mai vorbim noi. ca să nu mai zic de ecuația de gradul 2. 70% din informațiile din școală, nefolosite, se duc la găleata de gunoi a memoriei. 

mai știți de numărul lui avogadro? legea lui ohm? doar cu google.

că, vai, învățământu'! aiurea. cine-nvață-nvață oriunde, cine nu, nu. 

eliade, prin '30 era cât p-aci să pice bacul și-i scria soră-sii din india că adevărata cultură se face după bac.

doi

am văzut un filmuleț incriminator cu o directoarea liceului ce a fraudat la bac.  cum că acum 10 ani, dezbrăca elevii la banchet. e clar că filmulețul l-a dat un/o fost/ă elev/ă care acum are 28 de ani, care-atunci n-a avut tupeul să se plângă. deși, atâta timp cât erau într-un club iar elevii aveau 18 ani, de ce-ar fi fost vinovată: că-i plăceau trufandalele? sau că băieților beți le-ar fi plăcut un milf? să mi-arate mie pe unul de 30 care n-ar dori să scoată bluza unei fete-trufanda de 18 ani. cogeamitea clintonul o punea pe monica să sufle serenade în biroul oval și n-a pățit nimeni nimic. halal presă cu așa știri. a se lăsa baltă.

în fond, ce-are sula cu prefectura? și ce-atâta ipocrizie? 

morala

nu tinerii sunt vinovați că nu știu să scrie și să socotească la 18 ani, și nici sistemul. ci părinții și felul cum îi cresc aceștia.

seneca despre omul înțelept, cel prost și avere

Ce diferență este între mine, cel prost, și tine, un înțelept, dacă amândoi ne dorim să avem proprietăți? Una foarte mare: în casa bărbatului înțelept bogăția are rolul unui sclav, iar în a celui prost, rolul unui stăpân; 

înțeleptul nu acordă nici o importanță bogăției; pentru voi, ea este totul; voi vă obișnuiți cu ea, de parcă v-ar fi promis cineva că o veți stăpâni veșnic, vă atașați de ea, în timp ce înțeleptul atunci se gândește mai cu seamă la sărăcie când se află în mijlocul bogăției. (p.69)

*

Nu-i mai opri așadar pe filozofi să aibă bani; nimeni n-a condamnat înțelepciunea la sărăcie. Filozoful va avea largi resurse materiale.; dar ele nici nu vor fi luate de la altul, nici nu vor fi mânjite de sângele altuia, ci vor fi dobândite fără păgubirea cuiva; cheltuirea acestor resurse va fi la fel de cinstită pe cât a fost obținerea lor; nimeni nu va ofta din cauza lor, afară de cei invidioși. (pp.60-61)

SENECA, despre viața fericită, ed. humanitas, buc. 2004, trad. de vichi eugenia dumitru

„uriașul meaulnes“ de alain fournier

un roman cult al adolescenței, la 100 de ani de la apariție

în franța, romanul le grand meaulnes de alain fournier este socotit romanul par excellence al adolescenței, așa cum micul prinț e al copilăriei. la noi, de veghe în lanul de secară are mai mult succes, deși în romanul franțuzesc există mult romantism și o poveste de dragoste. la noi, mircea eliade, mihail sebastian, ionel teodoreanu, ștefan bănulescu l-au admirat deopotrivă.

john fowles vorbește în prefața magicianului despre influența acestui mic roman francez:

Pe lîngă evidenta influenţă a lui Jung, ale cărui teorii mă interesau profund în acea vreme, au mai existat trei romane care au contribuit la scrierea acestuia. Modelul de care am fost conştient pe de-a-ntregul a fost Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier, motiv care m-a făcut să renunţ pe parcursul reviziei la un număr de referinţe prea directe. Paralela s-ar putea să nu fie foarte evidentă celui obişnuit să analizeze la nivel literal, dar The Magus ar fi fost o carte esenţial diferită dacă nu ar fi existat antecedentul francez. Forţa romanului Le Grand Meaulnes (pentru cîţiva dintre noi în orice caz) de a produce o experienţă, alta decît cea literară, era exact ceea ce doream să adaug eu naraţiunii mele. Un alt defect a romanului meu, şi pe care nu-l pot remedia, provine din faptul că nu am fost capabil să văd că această dorinţă e tipică pentru adolescenţă. Cel puţin adolescenţa protagonistului lui Alain Fournier este deschisă şi specifică. (Magicianul, Ed. Univers, Buc., 1992)

în căutarea adolescenței pierdute

cu ploaia de afară, mi-a venit să citesc ceva romantic, nimerind întâmplător ecranizarea din 2006 a romanului. așa că am reluat romanul, început mai demult în franceză. îmi plăcuse atât de mult atunci, că m-am apucat să-l traduc. sunt doar vreo 200 de pagini și se citesc repede. important e să treci de primele 40 de pagini.

o familie de profesori de provincie primește în gazdă un licean, care va deveni prietenul cel mai bun a fiului acesteia. pe licean îl cheamă august meaulnes iar pe fiu, françois seurel. și acest meaulnes - uriașul meaules, așa cum i se spunea pentru că era cel mai înalt dintre elevi - va intra fără voie într-o aventură: se va rătăci într-o pădure necunoscută, unde va da peste o petrecere, la un conac. petrecerea - la care participă numai adolescenți, copii și bătrâni - e prilejuită de nunta tânărului moștenitor. care are o soră, de care - evident - auguste meaulnes se îndrăgostește.

Meaulnes se trouvait là plongé dans le bonheur le plus calme du monde... Le grand garçon se sentit parfaitement heureux. Il était là, mystérieux, étranger, au milieu de ce monde inconnu, dans la chambre qu'il avait choisie. Ce qu'il avait obtenu dépassait toutes ses espérances. Et il suffisait maintenant à sa joie de se rappeler ce visage de jeune fille, dans le grand vent, qui se tournait vers lui... 
(meaulnes se simțea aruncat în fericirea cea mai calmă din lume... se simțea total fericit. era aici, misterios, străin, în mijlocul unei lumi necunoscute, în camera pe care-o alesese. ceea ce obținuse îi depășea toate așteptările. și acum îi era suficient să-și amintească de chipul tinerei fete, în bătaia vântului, ce se-ntorcea spre el...)

dar  nunta nu va mai avea loc, căci mirele e părăsit de mireasă. invitații pleacă, pleacă și eroul nostru. și totul se sfârșește. dar nu chiar de tot.

căci meaulnes va lua cu el această experiență de vis tot restul vieții. va încerca să o reînvie. va forța lumea și oamenii să o reînvie. pentru a-și recupera adolescența. nu facem cu toții - până la un punct - la fel?

nu vrem cu toții să ne îndeplinim idealurile de adolescență? 

nu căutăm să retrăim mereu prima dragoste? 

nu ne urmăresc în vise întâmplările nelămurite de atunci? 

iar partea a doua și a treia a romanului chiar aceasta este: căutarea obsesivă a lui meaulnes a acelei experiențe pierdute. aventura vieții lui, care-l va împinge la alte aventuri. ba mai mult, care-l va împinge și pe prietenul său spre aventură: 

Je cherche quelque chose de plus mystérieux encore. C'est le passage dont il est question dans les livres, l'ancien chemin obstrué, celui dont le prince harassé de fatigue n'a pu trouver l'entrée. (caut ceva și mai misterios. este trecerea despre care se vorbește în cărți, vechiul drum blocat, acela căruia prințul, copleșit de oboseală, nu i-a putut găsi ieșirea.)

totul se va sfârși cu bine. poate spre o nouă aventură. 

nu și pentru alain fournier, care, la un an după cel al apariției cărții în foileton, la nouvelle revue francaise - 1913, anul apariției și a lui swann-ul lui proust - va muri în primul război mondial, la 28 de ani.
căci, nu-i așa?: quem di diligunt adolescens moritur.

alain fournier, pseudonimul lui henri alban-fournier (1886 - 1914)

în românește există două traduceri ale romanului: una - cu titlul cărarea pierdută - la editura pentru literatură universală din 1967, a domniței gherghinescu-vania (barocă și lipsită de concizia originalului), retipărită la univers și all, și alta a lui alexandru calciu (pe care n-o știu)- cu titlul taina lui meaulnes -, în 2008 la editura historia. 

din punct de vedere al traducerii titlului, deși în engleză au fost alese the lost estate sau the lost domain, mi se pare onorabilă alegerea mea uriașul meaulnes, în loc de găliganul meaulnes, mult mai potrivită, însă mai nefericită, cu conotația negativă a epitetului. 

iată trailerul ecranizării:

viața lui marcel proust în bandă desenată

click pe imagine pentru mărire

de edwward sorel (aici)