„craii și morții“ de dan stanca

dan stanca 
craii și morții 
ed. cartea românească, buc, 2012
 208 pagini broșate
 coperta de radu răileanu

prea melancolic
romanul începe cam prost. mai precis, nu începe pe gustul meu, cu personajul scriitor jurnalist ratat care o arde prin spelunci, alături de alți ratați ai tranziției. personaj care se-nsoară, dar nevasta-l înșeală, arătându-i chiar vaginul ei pe ale cărui labii scânteiau stropi de spermă (culmea looser-ului, cred), personaj care... - în fine se-ncadrează în tiparul intelectualului balcanic blazat, copleșit de viață și de „procrastinare“. personaj căruia, dacă nu-i scânteiază stropi de ironie, e total plictisitor.

se continuă apoi cu câteva personaje care încep să facă romanul interesant: avem trei crai de casa scânteii veche, foști colegi de presă: un victor pașadia afemeiat și pârnăiaș, un florea pirgu poet nomenclaturist și un alexandru pantazi tipograf reacționar - sunt avataruri ceaușiste și neocomuniste ale celor trei crai dandy mateini.

ceea ce mi-a salvat impresia romanului este aspectul fantastic al romanului, înțelesul mistic pe are dan stanca îl dă stirpei crailor - trei cavaleri de malta fugiți de napoleon la ruși, apoi în valahia. puterile lor vrăjitorești merg până la craii lui mateiu caragiale, fără a uita inorogul din istoria ieroglifică.

cu craii și morții, dan stanca e la al șaptișpelea roman, și pot spune că am crescut cu romanele lui pe rafturile librăriilor. de-a lungul anilor, în vizitele prin librării, nu se putea să nu întâlnesc un roman de el. nu m-am încumetat însă, să-l citesc. pân-acum. însă pot afirma că are stofă - și încă una de lux - de mare povestitor. doar că prea-melancolia de care abuzează, aspectele dark, lipsite de lumină a paginilor au fost prea mult.

Cavalerii călugări au traversat veacurile ca niște superbe păsări de sânge și fum, sângele rezulta din bătăile la care participau, fumul se ridica din tămâia arsă liturugic. Pe de o parte ochii lor, potrivit învățăturii monastice, nu aveau nevoie să vadă, pe de alta, stirpea de cavaleri ale căror simțuri trebuiau satisfăcute, le cerea să vadă tocmai nevăzutul. De aici, de altminteri, s-a născut condiția lor specială, sfâșiată într-o teribilă tensiune. Cruciadele au fost tocmai aspirația încordată către acele relicve și vestigii care arată trecerea Domnului pe pământ. (p.140)

poate dacă povestea cavalerilor ar fi fost mai stufoasă, poate dacă medicul mihai ștefănescu ar fi condus detectivistic acțiunea romanului, s-ar ai fi redus marota scriitorului român despre destinul ratat al intelectualului - întotdeauna umanist - român.

una peste alta, un roman bun, de revizitare creativă și pasionantă a romanului matein.

primul roman pe care-l citesc din cele cinci, finaliste la premiul augustin frățilă de 10 000 de euro.
alte impresii la micawber, dan c mihăilescu și pe goodreads.

un interviu cu nicolae breban

orice-ar zice unii, măcar pentru Bunavestire - când l-am întâlnit, mi-a părut rău că nu i-am strâns mâna pentru romanul ăsta -, nicolae breban e un mare scriitor român.
un interviu savuros cu el a publicat ieri adevărul. la prima vedere, omul e super-cool, ce-i în gușă și-n căpușă, deși cam trage spuza pe turta lui. :)

nicolae breban, foto mediafax

spicuiesc câteva citate:

• eu n-am fost niciodată deştept, am fost doar inteligent, ceea ce în societăţile balcanice e periculos. e ca şi când ai umbla cu un pistol la tine.
• [m-au plăcut femeile] pentru că arătam bine şi eram bun la pat. nu ştiu cum ai să scrii treaba asta. dar să ştii că pentru un prozator aşa cum sunt eu, orgolios să fac construcţii mari epice, trebuie să posezi femeia.
• în anii ’58-’59, aveam un prieten, corector la gazeta literară, unul, nichita stănescu.
• mi-a plăcut Camil Petrescu, pe care l-am descoperit la o gagică la care mai mergeam eu. în noaptea în care am citit „Patul lui Procust“ parcă mă masturbam, era fantastică, un stil, o demenţă.
• au fost câţiva băieţi deştepţi în generaţia mea care au înţeles că nu poţi să scrii roman fără să te caci pe tine, cum ziceam noi. 
• îmi trebuie 30.000 de euro, nu poţi să mă-mprumuţi? 
• atunci când eram tânăr, arătam bine, îmi plăcea să am BMW la scară, să am câteva costume de haine, îmi plăceau femeile. dar n-am alergat după bani vreodată. țin minte că, după ce-a ieşit „Bunavestire“, în ’77, eram la athénée palace să beau un whisky cu marin preda. aveam 25 de lei, atât aveam. marin preda avea 10.000 de lei – umbla cu mulţi bani la el. am băut un whisky cu el, iar el a făcut semn să mai comandăm unul. „nu mai am bani“, îi zic. „cum adică? mâine îţi dau 200.000.“ Salariul mediu era 2.000. Adică 100 de salarii. nici atunci n-am cedat. n-aveam familie, n-aveam să duc grija nimănui. am avut noroc că, în ’74, lângă mine a apărut o fată, cristina. 
• o grămadă de scriitori s-au distrus, începând cu manolescu, până la groşan şi alţii. au părăsit literatura, unde aveau deja un nume, să facă bani. au rămas şi fără bani, şi fără operă. 
• cele mai frumoase pagini din „Bunavestire“ au fost scrise pe un capac de closet. 

întregul interviu aici.

adolf hitler despre lectură

în 1923, într-o închisoare din bavaria, la 34 de ani, adolf hitler scrie cartea lupta mea (mein kampf), în care își povestește, printre altele, autobiografia și ideile. sunt aici și câteva pagini despre lectură.

descoperim un cititor cu o perspectivă unilaterală: aceea a scopului exclusiv didactic și practic al lecturii - lectura nu are sens și utilitate decât înțeleasă astfel. hitler nu amintește de scopul emoțional al unei cărți și ne îndoim că s-a omorât după literatură beletristică.

iată citatul:
Lectura nu este un scop, ci mijlocul prin care fiecare umple cadrul pe care i l-au trasat darurile și aptitudinile sale. Fiecare primește astfel uneltele și materialele necesare meseriei lui, numai ele să-l ajute să-și câștige existența sau să servească la îndeplinirea unor satisfacții mai înalte. Al doilea scop al lecturii trebuie să fie dobândirea unei viziuni de ansamblu asupra lumii în care trăim.

Dar în ambele cazuri este necesar nu ca aceste lecturi să ocupe loc în șirul capitolelor sau cărților păstrate în memorie, ci să se însereze la locul lor ca o pietricică într-un mozaic și să contribuie astfel la constituirea unei imagini generale a lumii în mintea cititorului. 

Altminteri se formează un amestec de noțiuni dezordonat și fără mare valoare, în pofida înfumurării pe care o poate inspira nefericitului său posesor. Căci acesta crede foarte serios că e instruit, că înțelege ceva din viață și că posedă niște cunoștințe, în timp ce fiece sporire a unei asemenea instruiri îl îndepărtează și mai mult de realitate; cel mai adesea nu-i mai rămâne decât să sfârșească într-un sanatoriu sau ca politician.

Dimpotrivă, cel ce știe să citească, discerne imediat într-o carte, o gazetă sau o broșură ceea ce merită  să fie păstrat fie pentru nevoile lui personale, fie ca material de interes general. Cele dobândite astfel se înglobează în imaginea pe care și-o face deja despre cutare sau cutare lucru, o corectează, o completează, îi sporește exactitatea sau îi precizează sensul. Dacă viața pune pe neașteptate o problemă, memoria celui care a știut să citească îi furnizează de îndată o opinie bazată pe aportul unor ani îndelungați; el o supune rațiunii față de cazul nou despre care e vorba și reușește astfel să rezolve problema. 

Lectura nu are sens și utilitate decât înțeleasă astfel.
(adolf hitler, mein kampf, bucurești, editura pacifica, 1993, traducere de maria florea, pp.25-26)

„moștenirea lui arne“ de siegfried lenz

siegfried lenz
 moștenirea lui arne 
(arnes nachlass)
 editura humanitas, buc, 2004
 traducere de alexandru șahighian
 171 de pagini broșate 
coperta de ioana d. mardare

siegfried lenz, un autor favorit
am câțiva scriitori contemporani cult, ce m-au impresionat până la uluire (josé saramago, cees nooteboom, javier marías), pe care am căutat să-i citesc integral.  siegrfied lenz se numără printre ei, după ce m-a lăsat mut cu ora de germană - despre care am scris aici -, roman reprezentativ pentru literatura germană, dar și a lumii.

acum, cu ultima nuvelă tradusă de la rao, există cinci cărți traduse din autorul neamț, din care eu am doar patru. (sper să scriu și despre celelalte două.)

care este moștenirea lui arne?
moștenirea lui arne nu e o capodoperă, ca lecția de germană. însă are câteva teme comune - povestirea la persoana întâi a unui elev, alternarea planului epic al prezentului cu cel al trecutului, stilul nostalgic, punerea cel puțin a unei „probleme“.

încă de la început, naratorul - tânărul hans - sortează „moștenirea lui arne“, o colecție de obiecte, care trag după ele amintirea posesorului lor, arne: un băiat orfan și sensibil, adus spre îngrijire  în familia lui hans.

trecutul îmi vorbea din tot ce luam în mână (p.138) - spune hans - și acesta ne vorbește fie nouă, cititorilor, fie lui arne însuși. moștenirea lui arne e un fel de muzeu al inocenței pamukian, iar, după ce citești cartea, observi cum timpul e adus îndărăt, fără a mai trebui să spui nimic. (p.171)

până la urmă, literatura poate fi unicul mijloc de a recupera timpul, din a transforma trecutul în eternitate - o știm de la proust. aceasta ne repetă - și da, e nevoie să ni se repete, să nu uităm - siegfried lenz și aici. dar oare numai de asta este cartea?

cărțile traduse în românește ale lui siegfried lenz, din biblioteca mea

arne este un băiat neobișnuit. tatăl lui s-a sinucis cu membrii familiei, ca să scape de datorii. numai el a scăpat, așa că poartă după el sensibilitatea întâlnirii cu moartea. are, de asemenea, talent la limbi străine. însă ceea ce-și dorește este apartenența la un grup. își „recuperează“ oarecum „familia“, însă nu este acceptat de prieteni. de unde PROBLEMA cărții: vina noastră, a tuturor, față de oamenii de aproape. lipsa noastră de atenție față de cel care vrea să ne fie aproape înseamnă o VINĂ. preferăm să studiem cu binoclul intimitățile altora, dar suntem miopi și respingem la eforturile celui de aproape de a se apropiere față de noi.  

la finalul cărții, micuțul arne va lăsa după el și o altă moștenire, alături de cea materială. ce anume, citiți cartea. e mică, adevărată și frumoasă.

„ficțiuni reale“ de florin piersic jr.

Reguli de participare. Scrie o povestire la persoana întâi. Nu cădea în amintiri, nu patina în poezie, filozofie sau alte bălării. Povesteşte ce ţi s-a întâmplat pe parcursul unei singure zile. Dacă poţi, restrânge acest segment la o oră. Fii prozaic. Povestirea poate fi reală sau inventată. (p.7)

știm cu toții: tot românul scrie. prin secolul 19, heliade rădulescu îi îndemna pe toți să scrie de dragul nașterii unei literaturi naționale. acum, în secolul 21, florin piersic jere îi îndeamnă pe toți să scrie de dragul publicării la humanitas. 

se ia deci vedeta: florin piersic jere. scriitor publicat tot la humanitas cu romantic porno. apoi se „gândește“ proiectul (pe facebook). se ia grupul țintă (oricine, doar să-nșire vorbe - nu cădea în amintiri, nu patina în poezie, filozofie sau alte bălării - doar să fie prozaice). băi frate, și să vezi ce-o să facă florinel al nostru! cogeamitea antologia jmekeră! ce avangardă? ce urmuz? ce tzara? ce ionesco? piersic, musiu, nu glumă! i-auzeà: nu mai există reguli, în afară de cea care te obligă să respecţi limita de cinci sute de caractere, cu tot cu spaţii - zice el. și mă ia regretul - dacă aflam mai devreme, puteam și eu povesti cum mă șterg liniștit la fund pe budă. numai să respect limita de cinci sute de caractere. bravo, băiatule! păi, tu ești genial, pupa-te-ar tata! 

totuși, pe florinel îl roade o ambiție ascunsă: facebook-ul ca facebook-ul, dar să n-aibă el numele pe încă o carte la humanitas? atâta are și el: ambâțul ăsta! să mai vadă el în librării (încă) o dată numele lui pe o copertă humanitas? așa că să se mai alinte un pic:

De la bun început am spus că eu nu voi publica nici o povestire în acest volum. Scuze că nu m-am ţinut de cuvânt. Şi că nici măcar n-am respectat regulile. Oricum, mai lucrez puţin la titlu. Cuvânt înainte e un clişeu tare obosit. (p.8)

și cartea e lansată. la humanitas. buuuuuun.

iaca curiozitate. și se ia linkul acesta - http://www.humanitas.ro/files/media/fictiuni-reale.pdf - și se citește puțin rezultatul. o parte din capodoperă, carevasăzică. sunt primele ficțiuni reale. dar surpriză! toate cele trei scrieri (mă rog, ce-or fi) par scrise de copii de clasa a patra. să le luăm pe fiecare, școlărește:

***

în prima ficțiune reală, fetița costinela caraene e în clasa întâi. ea înșiră cuvinte despre sora ei de cruce leila. lor le plac cărțile de aventuri. lor le citește tata. despre winnetou, nscho tschi și altele. ele se fac surori de cruce. la final leila povestește despre un film porno. și florin piersic jr. are o carte „romantic porno“. ce coincidență! 

în a doua ficțiune reală, eleva manuela mureșan înșiruiește cuvinte despre cum a rămas ea blocată în lift. ea vrea să se amuze când scrie, dar nu reușește. căci noi, când citim, ne enervăm. astfel, ea scrie: Duc sticla la gură şi trag o duşcă. Doamne, ce bună e. Mă pun pe băut. Sorb cu sete, cu plăcere şi mai ales de nevoie. Trebuie să golesc sticla cât mai repede dacă vreau să fac pipi în ea. Ştiu c-ar merge şi o ţigară, dar mă tem că în lift e periculos – aş putea arde ca un şobolan. Desfac pachetul de Savoiardi şi... (p.16) și totul se termină când vecinii o găsesc în lift și îi spun cuvinte urâte. manuela mureșan vrea să ne amuze când scrie cuvintele vecinilor, dar noi, când citim, ne scârbim. căci ele sunt vulgare:
- E o zdreanţă. E beată, nenorocita. 
- Boschetaro!
- O drogată. 
- Cine eşti, fă, aurolaco? 
- Nea Gică, cheamă, bre, poliţia. (p.17)
noi bănuim că manuela mureșan se uită la emisiunile lui mircea badea de la antena 3.

în a treia ficțiune reală, eleva ioana chicet-macoveiciuc povestește despre un dosar. ea începe promițător, căci povestește cum ea se trezește într-un loc necunoscut și fără să știe cine e. noi ne putem gândi la povestirea lui kafka despre cum se trezește el gândac. astfel, ea scrie: Deschid ochii. Gresie albă. Nişte vârfuri de cizme maro de piele, necunoscute. Ridic capul. Faianţă albă, uşi de termopan alb, o targă goală. Un spital. Sunt într-un spital. Oare ce caut aici? (p.20) nici noi nu știm ce să căutăm, căci nu găsim nimic frumos sau plăcut mai departe. aflăm doar că fata care se trezește în spital a căzut în cap. ea nu știe nimic și nu simte nimic. ea doar se bucură că e slabă. și strânge un dosar la piept. gata.

***

habar n-am ce i-a convins pe editori să publice așa ceva. probabil că numărul mare al co-autorilor (67, dac-am numărat bine) care-și vor pune rudele să cumpere cartea, ca humanitas să-și recupereze măcar costurile cu hârtia. că doar n-o avea florinel atâția bani să cumpere tot tirajul. 

răposata mea mamă - Dumnezeu s-o odihnească - avea o vorbă, foarte potrivită aici: dacă toate muștele ar face miere, ar fi și la curul cățelei.

recomandări de lectură - ursula k. le guin