un borges mai scuturat

de aici.

„orfani“ de dennis kelly

o piesă englezească proastă

habar n-am ce i-a convins pe producători să ia piesa dramaturgului britanic dennis kelly, s-o monteze și s-o prezinte la teatrul act ca „un thriller care explorează violenţa în mediul urban şi felul în care aceasta influenţează viaţa liniştită a unui cuplu de condiţie medie.“ 

prima parte e o peltea previzibilă pe care nici lawrence olivier sau judi dench n-ar fi dres-o: un cuplu se trezește în casă cu cumnatul (fratele ei) plin de sânge. motivul e cusut cu ață albă, dar dramaturgul mai introduce un subiect - o așa-zisă tensiune casnică provocată de păstrarea sau nu a unei progenituri. există câteva jocuri psihologice, manipulări și șantaje emoționale, unele replici de hăhăit, dar trebuie să reziști ca să treci de prima oră ca să ajungi spre ultimul act, cel mai bun.

nu poți să faci din rahat bici, însă cei trei tineri actori reușesc să împace spectatorul plictisit cu intențiile dramaturgului („loialitatea faţă de familie, responsabilitatea morală faţă de comunitate, răspunderea în faţa legii, discriminarea şi violenţa în mediul urban.“ cum iarăși ni se prezintă pe site) mergând spre casă, realizezi că cei trei au potențat dialogurile reușite și-ți amintești totuși imaginea jocului lor actoricesc. 

mi-a plăcut cel mai mult monologul personajului danny - intepretat de ionuț grama - care povestește stupefiat spectacolul unui om schingiuit. apoi personajul liam - interpretat excelent de laurențiu bănescu (îl știu din monoloagele vecinului) - mai mult un cocălar periculos de ferentari decât unul din hakney.

per ansamblu, dacă prețul biletului și durata spectacolului ar fi fost la jumătate - atât cât i-a reușit lui dennis kelly al nostru - aș fi fost un spectator foarte mulțumit!

sursa foto

cu sábato la humanitas cișmigiu

dacă cumva nu ajung, să-mi spuneți și mie cum a fost. adică mișto, desigur.
doar e vorba despre eroi și morminte.

cărți de prostituate :)

„cui i-e frică de virginia woolf?“ de edward albee

edward albee 

 cui i-e frică de virginia woolf?

who's afraid of virginia woolf?

 traducere de anda boldur

 în teatru american contemporan 

ed.pt. literatură universală, 1967

460 de pagini legate

piesă de piesă
„cui i-e frică de virginia woolf?“ este cea mai celebră piesă și capodopera dramaturgului american edward albee, pe care a scris-o la 34 de ani.

ecranizată cu elizabeth taylor și richard burton în roluri de zile mari, piesa surprinde viața de rahat din căsniciile intelectualilor middle class americane. aș da-o pe anti-capitalisme, însă n-o fac, pentru că ăsta de doar pretextul.

de fapt, tema piesei este plictiseala. unui profesor de istorie - george - dintr-o universitate americană îi place să se joace cu nevastă-sa - martha, fiica decanului - pe la petreceri. așa se-ntâmplă și acum, când „victimele“ sunt un profesor tânăr și frumos și cam tut cu soția sa și mai tută.

comic de situație, dialoguri spumoase, jocuri psihologice, dueluri verbale, dar și situații ușor tragice - creează o capodoperă dramaturgică, ce implică din partea actorilor principali întregul talent. edward albee introduce la momentul oportun câte-un element de surpriză care să te năucească.

MARTHA: ...George care e atât de bun cu mine și cu care eu mă port atât de urât; care mă înțelege și pe care-l resping; care povestește lucruri nostime, la auzul cărora de-a dracului mă stăpânesc să nu râd; care e în stare să mă țină o noapte întreagă în brațe ca să-mi fie cald, și pe care eu aș fi în stare să-l mușc până la sânge;care înțelege întotdeauna nu numai de ce vreau să joc un anumit joc, dar și de ce îi schimb pe parcurs regula; care mă poate face fericită, dar eu nu-l las, deși aș vrea atât de mult să fiu fericită! George și Martha: trist, trist, trist... (pp.431-432)

e de fapt drama intelectualului de secol 20, care ar vrea să fie fericit, dar face taman invers - un fel de diavol faustic inversat, care voia să facă rău, dar făcea numai bine. e plăcerea perversă a intelectualului de a-și folosi inteligența doar pentru jocuri pe seama altora întru distracție, în rest rămânând ratat. e drama cuplului care nu (mai) comunică, ci joacă doar roluri meschine și ipocrite.
TOATE ACESTEA SPUSE CU UMOR ȘI CU SCLIPIRI DE INTELIGENȚĂ.

ps. o piesă de teatru de citit și de văzut, de revăzut, și de rere-... ps: titlul vine de la cântecelul din cei trei purceluși ai lui disney, în care big bad woolf e înlocuit - glume intelectuale, ce vreți? - cu virginia woolf.

„equus“ de peter shaffer

cai orgasmici
ce se întâmplă dacă în locul unei icoane cu golgota, îi pui unui copil o poză cu un cal? oare copilul începe să adore calul? asta e principala ipoteză a autorului britanic peter shaffer (autorul amadeus-ului forman) în piesa equus, cu mii de reprezentații în america.

ideea surprinzătoare a piesei este aceasta: ce se întâmplă dacă în mintea unui tânăr de 17 ani se combină fervoarea religioasă cu pasiunea pentru cai? unul din răspunsuri e că intensitatea trăirilor - dincolo că înnebunesc - transformă viața în delir.

ce plăcere mai mare pentru un tânăr de 17 ani decât să aibă, gol, orgasm, în vreme ce călărește noaptea pe un cal la fel de gol? (avem în piesă chiar un homoerotism inocent) astfel că medicul psihiatru care începe să-l trateze pe adolescent începe să-i invidieze pasiunea erotică. mi s-a pus zăbală, zice medicul, pe care nu mai pot s-o scot. dacă nu există adorație, trăim degeaba, mai zice medicul, și inedita combinație dintre erotic și sacru face ca piesa să conteze în a te pune pe gânduri.

actorii
m-a entuziasmat jocul personajului principal, adolescentul, interpretat cu talent covârșitor de cătălin jugravu. chiar și când unele scene amenință neverosimilul, tânărul actor le joacă fără greșeală. modulațiile vocii, contorsiunile - exprimă clar personajul și oferă tensiune - singura tensiune, de altfel - a piesei.

am remarcat-o şi pe ecaterina bunduc, în rolul mamei bigote.

piesa e de văzut, iar tânăra regizoare geanina hergheligiu face specatcol. deși uneori e nevoie de ceva răbdare.