„nebun din dragoste“ de sam shepard

tocmai m-am întors de la spectacolul de la național cu piesa dramaturgului american sam shepard, nebun din dragoste. am citit câte ceva despre piesă, se pare că e deja clasică.

montarea de la național ar fi trebuit să se numească nebunĂ din dragoste, pentru că piesa de rezistență a piesei a fost actrița diana cavallioti. o prezență fermecătoare, blondă, ce-a trecut cu o ușurință neverosimilă de la scorpie isterică la fecioară sedusă. rolul may i-a potențat din plin talentul. personal, m-a acaparat cu totul, iar când s-a îmbrăcat în rochie și pantofi de culoare roșie, nu mi-am mai dezlipit privirile de pe scenă.

în rest, nimic remarcabil. doar actorul secundar, ioan andrei ionescu, în rolul celuilalt pretendent, cam tăntălău, m-a mai scos din amorțirea celorlalți doi actori masculini - gavril pătru și mihai călin.

un tânăr se întoarce la iubita lui pe care o mai părăsise de vreo câteva ori. ea vrea să-l refuze, dar nu poate de drag, de unde un joc de-a „fugi că vreau“, între cei doi. cum spuneam, prezența unui nou pretendent mai întărâtă puțin acțiunea, ceea ce ne-a făcut și pe noi, spectatorii, să hăhăim un pic.

până când, tam nisam, aflăm că cei doi sunt frați vitregi, și realitate versus halucinație, poveste versus realitate, blabla, „filmul“ mi s-a rupt. ce s-a mai întâmplat nu mi-a mai avut nici un rost.

ca final, n-aș spune că e o piesă rea, dar în mod sigur, în alte montări ar putea arăta mult mai bine.

 

viitorul nostru schizofrenic?

în ultimul film al lui bertolucci, un adolescent de liceu preferă excursiei cu clasa să petreacă câteva zile în subsolul blocului, de unul singur, doar cu un laptop și o pereche de căști în urechi. un fel de om din subterană postmodern. însă nu unul autentic, pentru că subterana lui nu face parte din lume, ca în nuvela dostoievskiană. subterana aici nu se raportează la lume, ci este o ieșire din ea, o ieșire aleasă de bunăvoie. dacă puștiul din filmul regizorului italian ar fi fost închis într-o închisoare, cu un laptop și cu niște căști, nici n-ar fi simțit lipsa libertății. la fel, celălalt personaj al filmului: sora puștiului, șade voluntar cufundată iremediabil în lumea drogului.

o perspectivă sumbră asupra unui viitor sumbru pentru noi, oamenii. mă uit și la mine:

1. mă minunez deseori preferând unei ieșiri în oraș sau unei întâlniri cu cunoscuți sau necunoscuți, cufundarea în aleatoriul internetului.
2. uneori aleg zgomotelor citadine - unele chiar plăcute: de exemplu, o fereastră pe drumul zilnic spre serviciu îmi aruncă în fiecare dimineață armonii de muzică de clasică - căștilor izolatoare.
3. deseori mă cufund în propriile gânduri, fără să-i ascult pe ceilalți, când aceștia nu prididesc să-mi vorbească doar despre ei-ei-ei-ei și numai ei, fără să mă lase să rostesc un cuvințel.
4. îmi trântesc orice deschidere către celălalt, ori de câte ori începe propoziția cu Nu: nu e bine, n-ai făcut, nu s-a făcut, nu se poate, nu pot, n-ai dreptate, nu. orice legătură se rupe brusc și-mi trebuie răbdare să o-nnod la loc.
5. mi-e din ce în ce mai greu să inițiez discuții cu oameni necunoscuți, văzându-i încruntați și bosumflați, respingători, cu proftă mai degrabă de-njunghiere decât de cuvințele de-ale mele.
6. orice atingere întâmplătoare între oameni înseamnă tresărire și priviri urâte ca agresiune la spațiul privat. 
7. orice feedback negativ pentru celălalt e luat personal și distruge imediat o relație construită cu sârg. 20 de laude nu mai contează, o critică sugrumă tot.

în posibilitatea unei insule, houellebecq imaginează societatea „fericită“ de mâine: doi oameni la depărtare, vorbesc printr-un calculator; chiar fac sex virtual, dar nu se vor întâlni niciodată în realitate. au doar un câine asupra căruia să se reverse rămășițele de sentimente.

cunosc copii cărora nu le mai sclipesc ochii ca mie când voiam să ies afară, în fața blocului. dependenți de jocurile de calculator, ochii și-au pierdut orice sclipire. cine știe - poate sclipirea s-a mutat pe interior, unde va naște mai multă imaginație decât noi. o imaginație în care lumea imaginată poate fi de fapt - fără s-o știe ei - cea reală, din care se vor fi retras demult.

sursa foto.

„șoseaua cățelu 42“ de alina nedelea

alina nedelea
 șoseaua cățelu 42 
editura all, bucurești, 2012 
228 de pagini broșate 
coperta de al. novac

mi-a plăcut
conform motoului din antetul blogului, cartea intră în categoria celor care mi-au plăcut și recunosc că introducerea ei în finala concursului augustin frățilă (de 10000 de euro) e binevenită, printre celelalte patru scrise voit conform canoanelor „estetice“ eugenlovinescieneblabla.


aflăm că autoarea e actriță și în prezent locuiește în italia, după ce - așa cum vom afla din roman - a crescut într-un apartament din șoseaua cățelu. carevasăzică, în bucurești. și pe nesimțite, începem să citim despre revelionul '88. când, la 14 ani, fetița care era se trezește cu mama sa dându-și duhul, lângă ea, în pat. mama adoptivă, avem să aflăm, dar totuși mamă. iată cum de fapt îi începe alinei maturizarea, ce se duce  după an, pagină după pagină.

nu e un roman trist, deși multe ghinioane se întâmplă. ba chiar exaltă de ironie și auto-ironie cartea. și mai ales te frige prin nebunia ei, așa cum e și personajul și - am aflat - autoarea însăși.

desigur că sunt multe inabilități literare în carte, romanul nu e bine închegat, deși episoadele sunt majoritatea reușite. te întrebi uneori ce legătură are episodul cu cățeii, sau ce importanță are etapa prostituției, când putea fi trecută cu vederea?

însă la final îți dai seama că fiecare întâmplare are rolul ei în mintea autoarei iar ea vrea musai să-și exorcizeze trecutul, necazurile, fericirile și nefericirile. încearcă ea ceva anamneze psihologice, am putea spune că întreaga carte e o sublimare a traumelor sau frustrărilor alinei nedelea.
dar ceea ce este cu siguranță este o carte care te ține în tensiune, despre o viață bogată, așa cum mulți dintre noi ne-o dorim. nu știu dacă știe, dar alina nedelea nu e doar actriță, ci și o eroina ce-și joacă - livresc - propriul rol.

ideea care mi-a rămas a cărţii este aceea că toate în viaţă se aranjează, chit că aş vrei tu, chit că pur şi simplu ţi se întâmplă. ceea ce poţi face este să primeşti şi să reacţionezi, în felul tău. iar felul autoarei, repet, este auto-ironia şi ţăcăneala (în sensul bun al cuvântului).
probabil voi epata cu impresia mea - o carte excelentă! o carte mult mai autentică și mai cu vână decât majoritatea celor scrise de epigonii literaturii noastre de astăzi.

au mai scris despre: mirabela, micawber, simona tache, stănica bostănaru, tudor, ruxandra, diana, costi, raluxa, răyvan citadinul, ramona, richie, ana monica şi alţii. observ o bună promovare a romanului în online şi o receptare foarte bună în rândul publicului, chiar şi al celui necititor de literatură română.

un borges mai scuturat

de aici.

„orfani“ de dennis kelly

o piesă englezească proastă

habar n-am ce i-a convins pe producători să ia piesa dramaturgului britanic dennis kelly, s-o monteze și s-o prezinte la teatrul act ca „un thriller care explorează violenţa în mediul urban şi felul în care aceasta influenţează viaţa liniştită a unui cuplu de condiţie medie.“ 

prima parte e o peltea previzibilă pe care nici lawrence olivier sau judi dench n-ar fi dres-o: un cuplu se trezește în casă cu cumnatul (fratele ei) plin de sânge. motivul e cusut cu ață albă, dar dramaturgul mai introduce un subiect - o așa-zisă tensiune casnică provocată de păstrarea sau nu a unei progenituri. există câteva jocuri psihologice, manipulări și șantaje emoționale, unele replici de hăhăit, dar trebuie să reziști ca să treci de prima oră ca să ajungi spre ultimul act, cel mai bun.

nu poți să faci din rahat bici, însă cei trei tineri actori reușesc să împace spectatorul plictisit cu intențiile dramaturgului („loialitatea faţă de familie, responsabilitatea morală faţă de comunitate, răspunderea în faţa legii, discriminarea şi violenţa în mediul urban.“ cum iarăși ni se prezintă pe site) mergând spre casă, realizezi că cei trei au potențat dialogurile reușite și-ți amintești totuși imaginea jocului lor actoricesc. 

mi-a plăcut cel mai mult monologul personajului danny - intepretat de ionuț grama - care povestește stupefiat spectacolul unui om schingiuit. apoi personajul liam - interpretat excelent de laurențiu bănescu (îl știu din monoloagele vecinului) - mai mult un cocălar periculos de ferentari decât unul din hakney.

per ansamblu, dacă prețul biletului și durata spectacolului ar fi fost la jumătate - atât cât i-a reușit lui dennis kelly al nostru - aș fi fost un spectator foarte mulțumit!

sursa foto

cu sábato la humanitas cișmigiu

dacă cumva nu ajung, să-mi spuneți și mie cum a fost. adică mișto, desigur.
doar e vorba despre eroi și morminte.