la „augustin frățilă“

bogdan stănescu, primind premiul de 10000 de euro în numele autorului

dacă anu trecut câștigătorul premiului de 10 000 de euro, augustin frățilă, pentru cel mai bun roman românesc, a fost câștigat de matei brunul de lucian dan teodorovici, anul acesta potul cel mare l-a luat radu aldulescu cu romanul cronicile genocidului.
iată ce discurs am avut, ca invitat.

când am primit cele cinci cărți câștigătoare din finală, m-am bucurat: erau subțiri!
și m-așteptam să găsesc proză de tipul celei mai scurte povestiri din lume, scrisă de un sud-american, și intitulată dinozaurul. iat-o:

când se trezi, dinozaurul era tot acolo.

dar peste ce am dat, în romanele citite? peste povestiri în stilul: 

când se lumină de ziuă, damaschin văzu prin ochii plini de ceața destrămată a somnului trupul încovrigat, cu capul ca de lup dacic, al dragonului. părea că-l păzise ca un câine credincios, în călătoriile onirice pe care le făcuse, toată noaptea, în trecutul blestemat al strămoșilor săi. 

așa că am citit romanele cu felurite emoții - unele negative, altele pozitive - și m-a dus înainte dorința că publicul cititor va citi pe cel mai bun roman și îi va plăcea. 

și mi-am dorit ca la anul să pot citi ceva în genul:

când începui cartea, premiul augustin frățilă era acolo. 

despre eveniment, am scris aici.

despre anticari, pe blogul „adevărul“

articolul meu de azi este pe platforma „adevărul“, care, începând de azi, sper să-mi aducă satisfacţii cemplementare celor pe care le am deja de aici.

vă mulţumesc dacă mă veţi căuta şi pe acolo şi sper să continui să vă plac.

„contra progresului“ de esteve soler

puțin supărat pe montările anacronice din teatrele de stat, am intrat cu inima puțin strânsă în sala atelier a teatrului bulandra de la izvor. aveam încredere totuși în cei patru actori foarte tineri și în decorul negru, așa cum l-am văzut în pozele de pe site.

și am plecat încântat de un delicios joc actoricesc, pus pe gânduri de un text deștept, semnat de dramaturgul catalan esteve soler, de 37 de ani, destul de în vogă chiar și pe la noi.

în șapte episoade, rolurile pun în evidență cu umor negru și deseori absurd câteva tare morale ale societății contemporane de astăzi sau de mîine. televizorul și publicitatea care alienează, educația care devine propria ei victimă, moartea tratată cu monologuri și gadgeturi, foci care critică suprapopularea și alte teme sunt redate fără decor, dar cu un joc executat cu pasiune atât de către actori, cât și de către scaunele pe role care te amețesc.

multe felicitări lui vlad pavel (convingător în rolul omului de afaceri-profet), lui cezar grumăzescu, aidei avieriței și ioanei manciu (în ipostaza de profesoară mi-a stârnit hohote cu lacrimi). și evident, regizorului bobi pricop - toți au reușit să-mi încheie weekendul cu TEATRU adevărat, într-o montare neobișnuită.

de genul pe care-l doresc pe toate scenele românești - un teatru vizionar, proaspăt, creativ, emoționant.

despre alte două piese pe blog: năpasta de radu afrim și equus de geanina hergheligiu.

portrete

„viața adèlei“ de abdellatif kechiche

cu sala plină de la elvira popescu, am îndurat cu greu cele două ore și ceva de film.

ideea conturată obsesiv în mintea mea, privind filmul, este că viața sexuală este - cel puțin pentru unii - viața însăși (mai ales la femei care trăiesc orgasmul de trei ori mai intens decât bărbații, după tiresias). așa se pare că e și pentru fata adèle de 17 ani care remarcă că nu-i plac băieții, ci fetele. mai precis o butch experimentată, studentă la belle arte și filozoafă pe deasupra. evident că cea matură se satură de adèla, care rămâne îndrăgostită de prima ei dragoste năbădăioasă.

prima parte a filmului (capitolul 1) ne descrie viața liceencei. aproape toate cadrele cu fata sunt nesimțit de apropiate, în spațiul intim, și acesta este - cred - singurul merit al lui abdellatif kechiche. desigur că are şi fetişuri cinematografice (cel al gurii), dar celălalt merit este al tinerei actrițe, extrem de senzuale (adèle exarcopoulos), care convinge pe tot parcursul filmului că fericirea ei e una sexuală. scenele de orgasm dintre cele două femei, cu miros pornografic reușesc să treacă proba obscenității.

a doua parte a filmului e de un anost teribil. zilele de la grădiniță (adèle a devenit educatoare), câteva serate, tensiunile dintre cele două iubite sunt de o banalitate cruntă, de mă mir de ce naiba n-am ieșit din sală. 

merita palme d'or?
habar n-am, dar în nici un caz cele două ore și ceva pe care i le-am dedicat din viață.
sentimentul de a fi mers la pomul lăudat.  

„semințele și catârul“ de abdellatif kechiche

în cadrul festivalului cannes la bucurești, am fost în seara aceasta la elvira popescu la filmul din 2007 al lui abdellatif kechiche - premiatul cu palme d'or de anul acesta la cannes.

meritul filmului constă în faptul că nici un actor nu e profesionist. cam ca în terra trema al lui visconti din 1948, unde era vorba tot de un sat de pescari. la francez, însă, lumea prezentată e cea familială arabă. și lipsesc metaforele regizorului italian.

ei bine, cam un film documentar despre viața intimă arăbească din franța. eu n-am rezistat până la sfârșit. prea lung pentru gustul meu.

aștept viața adelei.