matei vișniec de alexandru nagy

am văzut pentru prima oară o piesă de teatru de matei vișniec acum doar câteva săptămâni, la colivia, o casă particulară de pe pache protopopescu nr.9. mult umor - dar mai ales deștept -, mult absurd, de regăsit în românia noastră de astăzi: doi oameni stau pe marginea unei fântâni, discutând despre un câine căzut acolo - fără legătură cu acest post, chiar acum citesc o povestire de cheever, când a căzut porcul în fântână. despre a vorbi mult, dar a face mai nimic, în dulcele stil românesc. interpretările celor doi actori tineri, alexandru nagy și ștefan pavel mi l-au făcut drag pe dramaturg.

și iată că homefest a prilejuit o nouă întâlnire cu matei vișniec, de data aceasta cu o piesă consistentă din multe monologuri, din care excelente fragmente despre înstrăinare și nimic le-am regăsit în omul cu gândacul, aspirat la infinit de către o pâlnie de patefon, omul cu cercul se izolează de ceilalți desenând un cerc cu cretă, un om aude într-o oglindă bătăile pe care i le face infinitul, șade la masă cu oglinda, se plimbă cu oglinda; un alergător nu se mai poate opri din alergat înainte, doar marea de-l mai poate opri, mai avem un depanator, și multe influențe din kafka, doar că un kafka puțin mai amuzant, mai firesc, mai contemporan.

ei bine, omul-pubelă a fost chiar la regizor acasă, alexandru nagy, în cadrul homefest. el ne-a condus - tăcut - prin cotloanele camerelor, spre fiecare monolog, pentru fiecare dialog. o experiență unică, în care intimitatea locului se dublează de o oarecare familiaritate pe care o legi cu actorul în timpul piesei, și cu ceilalți spectatori după.

am simțit deseori că actorul de la câțiva centrimetri de mine îmi povestește chiar mie, sau numai mie - și altul e efectul! mi-a plăcut emorm iar cele câteva mici scăpări intepretative sunt de neobservat în emoția participării directe, uneori interactive.

o idee foarte bună, ce alătură elemente de performance cu cele ale teatrului clasic. iar în cazul de față, matei vișniec a mers strună!

edgar lee masters

Ernest Hyde

Mintea mea e ca o oglindă:
Vedea ce vedea, știa ce știa.
În tinerețe mintea-mi era doar o oglindă,
Într-o mașină ce zboară vertiginos,
Și prinde și pierde fragmente de peisaj.
Apoi cu timpul
Zgârieturi mari s-au așternut pe obrazul oglinzii,
Îngăduind luminii din afară să pătrundă înăuntru,
Și lumii din mine să se uite-n afară.
Căci asta-i nașterea în durere a sufletului,
O naștere cu câștiguri și cu pierderi.
Mintea vede lumea ca pe un lucru aparte
Iar sufletul face lumea una cu sineși.
O oglindă zgâriată nu reflectă nici o imagine —
Și iată tăcerea înțelepciunii.

(traducere de ion caraion, în edgar lee masters, antologia orășelului spoon river, editura pentru literatură universală, buc., 1968, p.122)

____________________________________
My mind was a mirror:
It saw what it saw, it knew what it knew.
In youth my mind was just a mirror
In a rapidly flying car,
Which catches and loses bits of the landscape.
Then in time
Great scratches were made on the mirror,
Letting the outside world come in,
And letting my inner self look out.
For this is the birth of the soul in sorrow,
A birth with gains and losses.
The mind sees the world as a thing apart,
And the soul makes the world at one with itself.
A mirror scratched reflects no image —
And this is the silence of wisdom.

„soldații“ de adrian schiop

anul acesta, la NEXT

e a doua oară când particip consistent la festivalul NEXT, și, de data aceasta, filmele premiate mi-au oferit surprize dintre cele mai plăcute.

voi începe cu câștigătorul, care a fost de departe cel mai bun dintre cele premiate - leagănul meșterului de sicrie.

un bătrân meșter de sicrie din azerbaidjan, pe care le vinde atât rușilor, cât și georgienilor, are un fiu înapoiat mintal, pe care-l altoiește des, în spiritul vieții crunte pline de cânt și pustiu în care trăiesc. dar află că acest fiu, pe nume musa, nu mai are mult de trăit. și iată cum tânărul devine brusc extrem de important în viața tatălui. urmează mici gesturi „paterne“, fulgurante în vântul deșertic, dar care repun în ordinea firească relația tată fiu: un leagăn, o curvă, un pat, o lingură cu orez în gura „copilului“.

multă emoție, un umor ușor, o înghițitură grea - toate desenează în câteva minute umanul universal. 

o altă surpriză au fost două filme românești, mâine, bach..., în regia lui mihnea andrei ciorică, despre un copil talentat și nefericit care caută pe cineva care să-l aprecieze pentru talentul său muzical.

colecţia de arome, în regia lui igor cobileanski, a fost desemnat cel mai bun scurtmetraj românesc și pe bună dreptate, căci exprimă clar rupturile lumii în care trăim: o mamă bolnavă, și-un tată copleșit de sărăcie, un fiu puber să se lupte pe 100 de euro, spre deliciul unor potentați în mercedes.



o reușită mi s-a părut prestația aproape genială a lui adrian titieni din excursie, autor și al scenariului, de altfel. un copil fuge de acasă cu o cameră de luat vederi. la sfîrşit, hohote de râs, dar cu o umbră de lacrimă de emoție.

izbutirile lui john cheever

acest volumaș de 13 povestiri ale lui john cheever, apărut în 1983 la editura univers în traducerea lui florin constantin pavlovici cuprinde primele povestiri ale scriitorului american, dar și câteva dintre cele ulterioare.

este, de asemenea, al doilea volum de povestiri pe care îl citesc, după fidela clarissa - despre care am scris aici. sunt și mai plăcut surprins, descoperind o proză scurtă de cel mai înalt nivel, scrisă impecabil.

în a doua povestire, o zi obișnuită, în care e descris un fragment al vieții rurale din america, două servitoare stau de vorbă la bucătărie. într-un singur paragraf, este surpins întreg universul trecut, prezent și viitor al celor două femei. îl pun aici, întru luarea aminte și satisfacția literaturii reușite. (povestirea este reeditată la polirom, într-o altă traducere.)

La bucătărie, Greta și Agnes își sorbeau cafeaua. Vasele de la masa de prânz fuseseră spălate, iat zarva care însoțea cina nu începuse. În bucătărie era răcoare și curat, împrejmuirile casei erau și ele liniștite. Se întâlneau acolo în fiecare după-amiază, acesta fiind, pentru ele, momentul cel mai plăcut al zilei. 
- Dumneaei unde-i? întrebă Greta.
- Dumneaei? Înăuntru, cu Carlotta, răspunse Agnes.
- Azi dimineață vorbea singură în grădină, zise Greta. A auzit-o Nils. Acu' îi cere să mute niște crini, dar Nils n-o să facă nimic. Nici măcar iarba n-o s-o tundă.
- Emma a făcut curat în salon, o informă Agnes. Pe urmă, hop și dumneaei acolo, cu toate florile alea.
- Vara viitoare mă întorc în Suedia, declară Greta.
- Tot patru sute de dolari costă? se interesă Agnes.
- Da, răspunse Greta, șuierând cuvântul, pentru a evita să spună ja. Poate că la anul n-o să coste așa mult. Dar, dacă nu merg la anul, Ingrid împlinește doisprezece ani și atunci o să-i plătesc bilet întreg. Vreau s-o văd pe mama. E bătrână. 
- Trebuie să mergi, fu de acord Agnes.
- Am mai fost în 1927, în 1935 și în 1937, înșiră Greta.
- Eu am fost acasă în 1937, spuse Agnes. Ultima dată. Tata era bătrân. Am stat acolo taotă vara. Am crezut c-o să merg și în anul următor, dar dumneaei a zis că dacă merg mă concediază, așa că n-am mai mers. Și în iarna aceea tata a murit. Voiam să-l văd.
- Eu vreau s-o văd pe mama, spuse Greta. 
- Ei vorbesc despre priveliștea de aici, zise Agnes. Munții ăștia mărunți! Irlanda e ca o grădină!
- Mă întreb dacă o să mai merg vreodată, mărturisi Greta. Acum sunt prea bătrână. Uită-te la picioarele mele. Varice.
Își socase un picior de sub masă, ca să vadă Agnes.
- Eu nu mai am pentru ce să mă întorc. Frații îmi sunt morți, amândoi frații. N-am pe nimeni în Europa. Voiam să-l văd pe tata. 
- Ah, prima oară când am venit aici!... exclamă Greta. Mă simțeam pe vaporul ăla ca la petrecere. Credeam c-o să mă îmbogățesc. Mă întorc acasă. Mă îmbogățesc, mă întorc acasă...
- La mine a fost la fel, spuse Agnes.
Auziră tunetul. Doamna Garrison sună iarăși, nerăbdătoare. (pp. 53-55)

avem deci două personaje, greta și agnes, într-un cadru domestic. subiectul principal al discuției pornește de la preocuparea imediată, raportarea la stăpân, dumneaei, doamna garrison. totul e un ritual anost, în care singurele „întâmplări extraordinare“ sunt împotrivirea grădinarului nils și verificarea curățeniei din salon.
trecem repede la preocupările intime ale celor două, vizitele la origini, la locurile de baștină ale fiecăreia. descoperim că singurele dorințe se raportează la acest trecut personal, la familia pe care au abandonat-o. sunt totuși niște dorințe nerealiste, pentru că, de exemplu, greta e bătrână, și merge greu. - printr-un singur gest (scoaterea piciorului pe sub masă) și printr-o singură propoziție dintr-un singur cuvânt „varice“ cheever caracterizează, de fapt  „drama“ (măruntă, dar totuși dramă) femeii -, dramă pe care o opune speranțelor din tinerețe - îmbogățirea și întoarcerea la „paradisul pierdut“. mai departe, prin încă o propoziție simplă - „auziră tunetul“ - drama personală e accentuată (sau minimalizată, depinde cum privim lucrurile) în oglindă de drama naturii.
nu știu cum li se va părea altora, dar fragmente ca acestea mă fac să-mi placă literatura, să mă las emoționat de forța ei de a pune, prin cuvânt, sub semnul întrebării, viața omului.

diseară, lansarea romanului „zaraza“ de andrei ruse

diseară, la clubul ţăranului, lansarea romanului lui ruse, pe care o voi modera - sper eu - bine.