Ai noştri ca brazii...

Pentru ca vine, vine, vine zintâi decembre - uraaaaa! - m-am gândit, inspirat şi de isuciu, la scriitorii noştri români. Mă mir că postările mele de pân-acum s-au referit mai mult la romane traduse, şi mai puţin la scriitorii noştri dragi. În afara lui Cărtărescu, despre care n-am scris mare lucru, constat cu surprindere că am ignorat nişte scriitori români foarte buni, pe care i-am citit în ultimii ani.
Păi să vedem - ordinea e aleatoare:

Alexandru Ecovoiu - al cărui Saludos m-a impresionat prin simplitatea scriiturii, uşor de tradus în orice limbă, ba chiar aud că a avut un deosebit succes în Spania. (De asemenea, cu romanul Sigma îl bate serios la fund pe Dan Brown.)
Florina Ilis - Cruciada copiilor, romanul frescă a României postrevoluţionare, al cărei stil a fost la început greoi, dar care m-a acaparat repede ca să dau de-un roman dens, greu, care-şi propune foarte mult şi realizează o bună parte.
Ioana Bradea - Băgău, care pentru mine a fost o surpriză/revelatie prin limbajul şi frust şi poetic, împănat din plin cu expresii argotice de care românii se feresc - dintr-un simt al pudorii ipocrite (1)

Filip Florian - Despre Degete mici nu stiu ce să spun: deşi nu are nimic specific, totul a fost aici minunat...
Cezar Paul Bădescu - Luminiţa, mon amour, citită pe nerăsuflate şi neîncadrabilă în vreun gen literar, dar incredibil de onestă şi de bine scrisă.
Jean Lorin Sterian - Lorgean, mai ales cu a doua parte, în care-am găsit aventurile unui constănţean - ca şi mine - în Arabia.
Petru Cimpoieşu - Simion Liftnicul, un roman destul de bun, original, care-a meritat citit.
Adrian Schiop - pe bune/pe invers - un experiment literar inedit la noi...
Desigur c-ar mai fi, n-am citit nimic de Radu Aldulescu - in republicare integrală la Cartea Românească, Răzvan Rădulescu, al cărui roman Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane îl aştept republicat la Polirom, T.O. Bobe, a cărui Buclă - pozie -, din păcate, am pierdut-o.
Ar mai fi şi poeţii, care merită mai mult decât o simplă înşiruire.
Când ni-i cinstim, când îi omagiem?
Când îi citim şi recitim?
Şi mai sunt: pictorii, sculptorii, arhitecţii, oamenii de ştiinţă ş.a., pe care nu-i cunoaştem, nu-i vedem, ci-i vedem pe alţii, "politicieni" şi "vedete" care nu merită nici o "scuipătură de flegmă, cât o rotocoală" - vorba lui Francois Villon, darmite atenţia noastră.
_________________

1) Apropo, cică în următoarea ediţie a DEX urmează să apară vai, cuvântul românesc, pân-acum total neexplicat pulă!

*) Fotografia - http://www.kerukov.ro/

Un nietzschean american pre nume London. Jack London

Mi-aduc aminte că prima oară când am auzit de acest roman al lui Jack London (foto) era pe când citeam cartea de studenţie a lui Mircea Eliade Gaudeamus, în care tânărul Eliade Ghe Mircea povesteşte cum se canonea el să vrăjească o tânără povestindu-i conţinutul minunat al acestui roman. De-ajuns să caut înnebunit prin anticariate, prin anii 90, când cărţile nu se găseau ca acum, cu ghiotura. Mai citisem Colţ Alb care, deşi pentru copii, mi se păruse fermecătoare, şi eram puţin neîncrezător, dar dacă până şi marele Eliade fusese impresionat...

Până la urmă am găsit-o. Şi-am început - un tânăr marinar cunoaşte o tânără studentă: el incult, ea învăţată; el vagabond, ea de familie. Pentru că se-amorezează de ea, ia hotărârea să se shimbe. Experienţă de viaţă are, a călătorit cu vaporul peste tot, aşa că nu-i mai rămâne decât să-şi şlefuiască intelectul. Îşi face planuri şi se ţine de ele. Un efort susţinut de altfel, care îl înalţă nu numai în ochii lui, dar şi în ochii iubitei. Aşa că citeşte, scrie, caută să publice ca să facă bani. Reuşeşte, devine celebru, dragostea se fâsâie, aşa că se blazează; cioraneşte, sfârşeşte a se sinucide. Asta-i acţiunea.

Dar, prin felul cum e scris, romanul e fermecător. E descrisă scara pe care personajul/autorul, un tânăr modest de la-nceput de secol urcă spre superioritate, sunt descrise eforturile supraomeneşti pe care acesta le depune întru propăşirea nu doar personală, dar şi socială. Am găsit nu doar intimităţi, ci însuşi pulsul Americii începutului de secol atât de burghez, am găsit filozofia lui Darwin, a lui Herbert Spencer şi-a lui Nietzsche, atât de la modă pe-atunci, aplicate, lucru rar, ce-i drept. Ce n-am găsit, deşi am căutat, a fost credinţa - nici un rând despre Dumnezeu, despre expiere sau măcar o umbră de fior religios - nimic într-o epocă în care Dumnezeu a murit, iar altă salvare decât sinuciderea nu există.

Nu-i nimic, mi-am zis de curând, aşa că am purces a-l reciti.

A! N-am spus numele romanului. Martin Eden.

De pe la bâlciu' de cărţi

Ieri am fost şi io pe la târgul de carte. Nu ştiu la câte altele am mai participat, dar cred că e al şaptelea Gaudeamus. Rememorând, parcă era mai frumos la începuturi, când era organizat la Sala Radio: eram student, simţeam că e carte de învăţătură şi-mi cumpăram o mulţime de cărţi la preţuri reduse cu vreo 30% de la Humanitas, Univers, Editura Ştiinţifică ş.a. Era o bucurie a cărţii, editurile erau mai puţine, la fel apariţiile şi lansările, mă bucuram să iau autografe de la Patapievici şi Mungiu. Acum unele edituri s-au desfiinţat, reducerile sunt minime, iar îmbulzeala e de-a dreptul enervantă... Aşa că nu prea mai cumpăr cărţi, le pot găsi pe net la reduceri mai mari, sau le pot cumpăra pe rând, din librării. Mă mulţumesc să-mi delectez ochii, zvârlindu-i obstinativ deasupra milioanelor de coperţi expuse pe mese; din când în când mai iau cataloage întru urmărirea politicilor editoriale ale mai marilor edituri...

Ce-am observat? Târgul de carte, pentru alţii, înseamnă acum 2 lucruri:

1. Vin să cumpere multe cărţi, aceleaşi, cum ziceam, pe care le pot găsi tot timpul pe net la preţuri mult mai mici decât aici, numai că aici e plăcerea înghesuielii şi a statului fericit la cozi imense (bunăoară, la Humanitas era tot timpul coadă)

2. Vin să participe la un eveniment monden - şi nu vorbesc de lansări, ci numai de plimbarea propriu-zisă, despre care apoi să povestească cu alţii - Ai fost la târg? Da? Şi io. N-a fost fain? Ţi-ai luat cărţi? Nu mi-am luat nimic, dar trebuia să ies şi io undeva, iar la mol mă tot duc...

PS: Ceea ce am remarcat la această ediţie este maimultitudinea editurilor ce tipăresc tomuri de calitate, luxoase chiar, care mă bucură mult, hardcover-maniac-ul: pe lângă Poliromu' cu cartonatele sale, Leda/Corint şi RAO, editura Art a domnului Mircea Martin mi-a confirmat plăcut surpriza de la târgul din vară. Pe lângă calitatea editărilor, standul însuşi merita văzut.

Ce alţi blogeri am întâlnit (nu toţi m-au remarcat, deh, eram ocupat cu cărţile...): Ionuca, Oompa, Gramoşii, Adrian Ciubotaru, Cezar Bădescu, Lorena.

Foto: Eu prin târg, mulţumită lui Cătălin Andrei.

Nemţesc, nemţesc, da’ balcanic

Dacă într-o zi de vară v-aţi întrebat cum repară soldatul gramofonul, nu veţi afla în această carte sau, mai bine spus, veţi afla cum nu repară soldatul gramofonul, căci “ironia e o întrebare la care primim doar nervi, nu şi răspunsuri”.

După ce am citit cartea, m-am întrebat care este conceptul acestei cărţi şi cred că el stă tocmai în citatul pe care tocmai l-am scris: Anume că, pe tot parcursul, personajul/naratorul nu caută răspunsuri la întâmplările pe care le trăieşte/descrie, ci caută emoţiile din ele, pe care scriindu-le să le retrăiască. Astfel încât am dat de o perpetuă poezie, de la primul rând până la ultimul rând.

Rezumând, miza acestei cărţi este una poetică, nicidecum una filozofică.

Dacă aş vrea să povestesc ceva din carte e ca şi cum aş povesti o poezie, mi-e imposibil. Pot însă să spun că aproape două treimi din carte este văzută prin ochii unui copil. - Apropo de asta, paranteză: cred că de la Proust încoace personajele literare favorite sunt copii, şi mă gândesc la romanele noului mileniu, de la M.J. Hyland, Uzodinma Iweala, recent apărute tot la Polirom, la Safran Foer, ca să nu mai spun de romanele tinerilor noştri romancieri rememoratori ai copilăriei comuniste. – Şi copilul acesta îşi descrie copilăria, cu bunici, unchi, părinţi, vecini, profesori, colegi şi prieteni, fapte şi locuri, ceea ce el numeşte "binele".

Un citat despre ce răspunde băiatul Aleksander Krsmanovic mamei că e acest "bine":

„Ca în seara asta, când mi-ai făcut sendvişuri pentru mâine dimineaţă, sau ca mâine, când am voie să mă duc la pescuit, fără ca tu să-ţi faci griji că o să întârzii, bine e dacă bunicul n-o să moară niciodată şi dacă peştii n-o să se mute din râu şi dacă o să se stingă focurile din Osijek şi dacă Steaua Roşie o să câştige Cupă Europeană şi la anul şi bunică-mea, katarina, n-o să ducă lipsă niciodată de cafea şi de vecine, iar Nena Fatima o să audă perfect, chiar dacă acum nu aude nimic şi dacă or să cânte casele şi dacă din clipa asta nimeni n-o să trebuiască să-şi mai facă griji legate de Croaţia şi dacă ar exista cutiuţe în care s-ar potrivi tot felul de arome, să putem face schimb într noi şi dacă n-o să uităm niciodată cum e să ne îmbrăţisăm şi... (p.223)”

Cred c-aţi prins ideea. E vorba despre un copil din fosta Iugoslavie care e prins în războiul care nu e război, ci e „ăsta”, „căcatul” sau „osătreacăimediat” şi care e nevoit să emigreze în Germania. Un om care pierde, pe lângă timpul copilăriei sale, oameni şi iubiri şi care trebuie să-şi amintească de amândouă, „şi de vremurile când toate erau la locul lor şi de cele de acum, când nimic nu mai e cum a fost”.

Aş putea face paralele şi, în timpul lecturii, m-am gândit puţin la stilul lui Marquez şi la personajele lui Bănulescu din Cartea milionarului - o proză la fel de poetică- dar nu pot să spun prea multe. Mie cartea aceasta mi-a produs o mare bucurie estetică – răspunzând, de fapt, unicului criteriu după care eu judec o carte/o capodoperă.

Cum speram cu două posturi mai jos, aşteptările mele mi-au fost chiar depăşite.

Sasa Stanisic (foto), Cum repară soldatul gramofonul, traducere Gabriella Eftimie, Polirom, 2007.

A mai scris şi Liviu

O porţie de cinism cu 199.000 lei (vechi)

Pentru că nu am găsit în librării romanul de mai jos, m-am mulţumit să citesc şi eu ceva de Frederic Beigbeder, la modă acum odată cu lansarea unui nou roman Iartă-mă ajută-mă, destul de mediatizat. Aşa că pentru că am plecat din Bucureşti, mi-am luat cu mine romanul acestui scriitor extrem de francez (foto).

Dacă la început, adică încă din metrou, m-a pufnit râsul în faţa cinismului personajului, "lucrător" în publicitate, ajuns cu cartea în autobuz, m-a cuprins puţin spaima. Nici o metafizică, doar nud desespoir contemporan. 

Între minunata lume nouă a publicităţii şi drog, personajul cărţii, Octave, judecă "la rece" lumea în care trăieşte, pe care o recunoaştem cu toţii, dar la care ne e cam frică să ne gândim, poate nu prin filtrul unui advertise-man. Dar să mi se spună în faţă că nu am nici o şansă să ies din cercul vicios al civilizaţiei, şi că am doar două posibilităţi - fie să mă droghez, fie să mă dedau desfrâului pe o insulă paradisiacă - a fost pentru mine prea mult. 

Iar, după ce m-am enervat cu cartea, colac peste pupăză, pe drumul înapoi spre Bucureşti, în autobuz mi s-a servit Traficantul de arme, şi el la fel de cinic şi de pesimist. Iată că am fost supus în câteva zile la doză dublă de cioranism, aşa că nu mi-a rămas decât să mă bucur că sunt în viaţă şi trăiesc... Cum şi de ce, îl las pe Beigbeder să se gândească. Mie nu-mi mai trebuie părerile lui.

Frederic Beigbeder, 199,000 lei, Editura Pandora-M, 2004, 300 pag.

Update: O buna recenzie a cartii, aici.

O istorie teribil de amuzantă a mediocrităţii

Ieri am participat, la Libraria Cărtureşti, la lansarea unui roman scris de un tânăr scriitor olandez, Arnon Grunberg pre numele său. Citisem pe net despre un scandal ivit odată cu apariţia acestei cărţi, dar am vrut să cumpăr cartea şi din motivul că ea a fost scrisă în alt spaţiu occidental cu care ne-am obişnuit SUA & Co. Si pentru că mi-a plăcut lansarea, nu m-am putut abţine să n-o citesc aseară pe toată.

Despre ce e vorba?

Personajul, tânărul Marek Van der Jagt este filozof - adică face rezumate din filozofii clasici – şi dă meditaţii celor cu „dificultăţi de învăţare”. Orfan de mamă, trăieşte într-o familie ciudată, cu o mamă autoare de bestselleruri practice, care se vând chiar şi în România, şi cu un tată agent de asigurări „mirosind a sărăcie”, care-şi mai bate din când în când copiii pentru a-i pregăti pentru mama de bătaie pe care are să le-o administreze viaţa.
Ei bine, acest tânăr îşi găseşte vocaţia vieţii sale într-un concept – amour fou. Ce este acesta, este bine să citiţi cartea. Dar, în căutarea acestui concept, Marek descoperă – evident, prin alţii (l’enfer c’est les autres, nu?) – tragedia vieţii lui, anume că e nenorocitul posesor al unei puţulici cât jumătatea degetului mic, desespoir des dames. Viaţa i se schimbă. Piticimea organului devine obsesie, iar acel amour fou se transformă în dorinţa de răzbunare generală. (Dar nu plângeţi, Mark îşi va găsi până la urmă şi pe cineva care să-l dezvirgineze, pe o domnişoară Oertel.)

Idealismul tinereţii devine deîndată cinismul maturităţii. Aşa că îşi ajută un elev bolnav să moară, comite chiar matricid eroul nostru. Căci „pentru că n-a găsit nimic pentru care să merite să trăiască, trebuie să găsească măcar ceva pentru care să merite să moară.” Romanul se trasformă dintr-un bildungsroman într-un roman al mediocrităţii. M-am gândit, fireşte, şi la alţi pitici literari celebri - Fisherle a lui Canetti sau Oskarul lui Grass - dar degeaba, că, până la urmă, Marek nu e deloc pitic.
 
A fost o plăcere să citesc romanul, stilul e extrem de curgător, poetic pe alocuri, deşi propozitiile se despart repede prin punct. După pagini de ironie şi umor de care nu mă săturam, iată, un panseu acid le întrerupea şi mă plesnea după ceafă, trezindu-mă la realitate. Adică am făcut multe duşuri reci. Aşadar. Citiţi.

Arnon Grunberg, Istoria calviţiei mele, trad. Gheorghe Nicolaescu