Mi-aduc aminte că prima oară când am auzit de acest roman al lui Jack London (foto) era pe când citeam cartea de studenţie a lui Mircea Eliade Gaudeamus, în care tânărul Eliade Ghe Mircea povesteşte cum se canonea el să vrăjească o tânără povestindu-i conţinutul minunat al acestui roman. De-ajuns să caut înnebunit prin anticariate, prin anii 90, când cărţile nu se găseau ca acum, cu ghiotura. Mai citisem Colţ Alb care, deşi pentru copii, mi se păruse fermecătoare, şi eram puţin neîncrezător, dar dacă până şi marele Eliade fusese impresionat...
Până la urmă am găsit-o. Şi-am început - un tânăr marinar cunoaşte o tânără studentă: el incult, ea învăţată; el vagabond, ea de familie. Pentru că se-amorezează de ea, ia hotărârea să se shimbe. Experienţă de viaţă are, a călătorit cu vaporul peste tot, aşa că nu-i mai rămâne decât să-şi şlefuiască intelectul. Îşi face planuri şi se ţine de ele. Un efort susţinut de altfel, care îl înalţă nu numai în ochii lui, dar şi în ochii iubitei. Aşa că citeşte, scrie, caută să publice ca să facă bani. Reuşeşte, devine celebru, dragostea se fâsâie, aşa că se blazează; cioraneşte, sfârşeşte a se sinucide. Asta-i acţiunea.
Dar, prin felul cum e scris, romanul e fermecător. E descrisă scara pe care personajul/autorul, un tânăr modest de la-nceput de secol urcă spre superioritate, sunt descrise eforturile supraomeneşti pe care acesta le depune întru propăşirea nu doar personală, dar şi socială. Am găsit nu doar intimităţi, ci însuşi pulsul Americii începutului de secol atât de burghez, am găsit filozofia lui Darwin, a lui Herbert Spencer şi-a lui Nietzsche, atât de la modă pe-atunci, aplicate, lucru rar, ce-i drept. Ce n-am găsit, deşi am căutat, a fost credinţa - nici un rând despre Dumnezeu, despre expiere sau măcar o umbră de fior religios - nimic într-o epocă în care Dumnezeu a murit, iar altă salvare decât sinuciderea nu există.
Nu-i nimic, mi-am zis de curând, aşa că am purces a-l reciti.
A! N-am spus numele romanului. Martin Eden.
Pana sa ajung la finalul insemnarii, il recunoscusem deja :)
RăspundețiȘtergereDar l-am citit acum tare mult timp, asa ca nu mai tineam minte actiunea. Sfarsitul insa il stiu perfect si acum - cred ca e una dintre cele mai puternice scene pe care le-am citit vreodata.
@oompa: Ma bucur ca ti-a lasat asa o ancora sfarsitul. Si eu l-am citit demult, acum insa il savurez pe indelete pe de-a-ntregul.
RăspundețiȘtergereSunt mulţi ani de când l-am citit. Mi-a plăcut foarte mult dar sfârşitul nu l-am înţeles (sinuciderea) şi m-a şi şocat.Păi după ce a reuşit singur să se transforme dintr-un marinar analfabet într-un scriitor, Martin Eden se aruncă în valuri. Jack London nu pomeneşte de Dumnezeu fiindcă era ateu. Era mai aproape de socialismul marxist , decât de Nietzche.
RăspundețiȘtergere@isuciu: Ai dreptate in ceea ce priveste socialismul marxist, stiu ca insusi London si-a declarat cartea anti-nietzsche. Insa pe tot timpul lecturii eu l-am vazut pe ME incadrabil in "canoanele nietzscheanismului".
RăspundețiȘtergere