"Idiotul" lui Tolstoi

Mă gândesc ce anume să scriu despre acest roman. N-am cuvinte. Mă mir de ce nu l-am citit pân-acum, căci ar trebui tipărit în milioane de exemplare şi citit de toată lumea.

Scris pe la 70 de ani, înaintea capodoperelor Părintele Serghi şi Hagi Murad, a atins în mine un hot botton: Tolstoi arată cum să-i iubeşti pe oameni, când viaţa e de căcat. Sau ce faci când îţi dai seama de felul rău în care e orânduită lumea. Afli rar aşa ceva de la un scriitor – aceştia se opresc la a denunţa şi apoi a tăcea. Chiar şi Dostoievski.

Nu şi Tolstoi. El dă şi soluţii. Deloc ridicole.

Personajul Dmitri Ivanovici Nehliudov suferă o înviere morală, chiar în floarea vârstei. Hotărăşte de aceea să abandoneze viaţa de boier desfrânat de pân-atunci şi să trăiască în acord cu conştiinţa lui, adică în răspăr cu lumea. Împarte moşia ţăranilor, lasă huzurul şi alege să se ânsoare cu o prostituată, în temeiul unei greşeli faţă de acesta din tinereţe.

Cum se poate lupta omeneşte cu lumea fără să-ţi pierzi viaţa, ba chiar s-o câştigi – aceasta e lecţia universală a genialului scriitor rus.

După publicarea acestei cărţi, Tolstoi e excomunicat până la moarte de biserica ortodoxă rusă.
Evident, ni se arată lumea rea din Rusia perioadei ţariste – sistemele judecătoreşti, penitenciare şi instituţionale - nu într-un mod ştiinţific, cum avea s-o facă Cehov, ci artistic, emoţional. Însă fondul rămâne acelaşi – că aşa cum comunitatea e născută pentru om, de cele mai multe ori aceasta îl poate duce la pieire.
Puţine cărţi mi-au cutremurat sufletul cum a făcut-o cartea aceasta...

"Credinţe-s multe, dar duhul este numai unul singur. Şi în mine, şi în tine, şi în el. Aşadar, mai bine să creadă fiecare în duhul care-i în el şi aşa o să fie uniţi cu toţii. Fiecare să creadă în sine, şi toţi vor fi ca unul singur.

Cum mă cheamă? Om. Câţi ani am? Nu i-am numărat şi nici n-am cum să-i număr, pentru că întotdeauna am fost şi voi fi întotdeauna. Cine ţi-e tată, zic ei, cine ţi-e mamă? N-am, zic eu, nici tată, nici mamă, afară de Dumnezeu şi de pământ. Dar pe ţar îl recunoşti? De ce să nu-l recunosc? El e ţar pentru el şi eu mi-s ţar pentru mine."


Lev Nicolaevici Tolstoi, Învierea, Ed Adevărul Holding, Bucureşti, 2008, traducere de Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Ludmila Vidraşcu, 508 p