inspirat de un text despre traducătorii români, precum şi de cum sunt trataţi autorii români, m-am gândit la următoarele:
o tâmpită tradiţie românească ocultează aproape total traducătorii cărţilor pe care le citim. când vorbim de marile capodopere, spunem titlul, uneori autorul, dar aproape niciodată traducătorul, ba chiar, dacă-l aminteşti şi pe acesta din urmă, rişti să fii considerat obsedat. ipoteza mea asupra acestei ignorări profund nedrepte este că ea-şi are rădăcinile în vremea când ai noştri culţi cititori cunoşteau perfect limba în care se scriau romanele la un moment dat, adică franceza, aşa că Balzac, Stendhal sau Gide erau cunoscuţi ca autori, nu ca traduşi.
a venit vremea însă când au urmat traduceri şi din alte limbi, scriitori buni au început să scrie în toate limbile pământului. când erau puţine edituri, de regulă, acestea apelau la traducători meseriaşi. printre ei se găseau chiar scriitori, ce aleseseră această onorabilă meserie ca să nu se compromită politic. acţiunea de educare a poporului cu volume poche la preţuri de dumping (excepţionala colecţie BPT, bunăoară) a consacrat multe traduceri bune, dar care urmăreau accesul la operă şi nu fidelitatea faţă de ea.
poate dau dovadă de snobism când amintesc de "problemele" pe care le-aveam în studenţie cu prietenii mei: trebuia citit Faustul lui Blaga sau cel al lui Doinaş? - m-apucasem chiar de germană, ca să-i verific. trebuia citit Dostoievski în operele complete apărute la ELU, traduse de cîte-un vorbitor de rusă şi un filolog corector alături, sau cel nou tradus de Emil Iordache? etc.
mâine voi trece la exemple şi voi enumera câţiva traducători care mi-au făcut cultura şi care, pentru mine, sunt sinonimi autorilor pe care i-au tradus.
o tâmpită tradiţie românească ocultează aproape total traducătorii cărţilor pe care le citim. când vorbim de marile capodopere, spunem titlul, uneori autorul, dar aproape niciodată traducătorul, ba chiar, dacă-l aminteşti şi pe acesta din urmă, rişti să fii considerat obsedat. ipoteza mea asupra acestei ignorări profund nedrepte este că ea-şi are rădăcinile în vremea când ai noştri culţi cititori cunoşteau perfect limba în care se scriau romanele la un moment dat, adică franceza, aşa că Balzac, Stendhal sau Gide erau cunoscuţi ca autori, nu ca traduşi.
a venit vremea însă când au urmat traduceri şi din alte limbi, scriitori buni au început să scrie în toate limbile pământului. când erau puţine edituri, de regulă, acestea apelau la traducători meseriaşi. printre ei se găseau chiar scriitori, ce aleseseră această onorabilă meserie ca să nu se compromită politic. acţiunea de educare a poporului cu volume poche la preţuri de dumping (excepţionala colecţie BPT, bunăoară) a consacrat multe traduceri bune, dar care urmăreau accesul la operă şi nu fidelitatea faţă de ea.
poate dau dovadă de snobism când amintesc de "problemele" pe care le-aveam în studenţie cu prietenii mei: trebuia citit Faustul lui Blaga sau cel al lui Doinaş? - m-apucasem chiar de germană, ca să-i verific. trebuia citit Dostoievski în operele complete apărute la ELU, traduse de cîte-un vorbitor de rusă şi un filolog corector alături, sau cel nou tradus de Emil Iordache? etc.
mâine voi trece la exemple şi voi enumera câţiva traducători care mi-au făcut cultura şi care, pentru mine, sunt sinonimi autorilor pe care i-au tradus.
interesant.
RăspundețiȘtergereoarecum si pe tema asta este tinuta in fiecare luna (parca a doua zi de luni a fiecarei luni :) )lunea de carte spaniola la carturesti, organizatori institutul cervantes si luminita marcu (ea apare la fiec editie, nu stiu daca e trecuta printre organizatori) - despre traduceri si traducatori, si importanta pe care o au si ar trebui sa o aiba.
RăspundețiȘtergere