binevoitoarele sau educaţia ne-sentimentală

noroc că e ficţiune.
altfel, dacă nu-mi tot repetam asta în gând, nu puteam trece mai departe. carnagii peste carnagii apocaliptice, având ca pre-text al doilea război mondial.

şi o termin cu impresia – în sens impresionist – că e o carte mare. deşi nemţii au numit-o holocaust porno, un englez, holocaust kitsch, pentru francezi e o carte mare, i-au dat goncourt-ul şi marele premiu al academiei franceze.

de ce asta?
nu pentru că autorul e un american, că are origine evreiască, că e extraordinar de bine documentat, nu. ci pentru că, printre pagini banale în care militarii stau ce stau şi mai pun de-un omor evreiesc, littell are fragmente minunate. demne de flaubert – şi numai prin echivocul moral, amoralismul ce seamănă cu cel din educaţia sentimentală – ci prin frază. fragmente excelente, demne chiar de Proust (poate nu întâmplător traducătorul cărţii a tradus recent şi Proust) – ia citiţi (naratorul are ca şi proust, înclinaţii homoerotice):

Noaptea, când te culci, te gândeşti la mine, poate că îţi atingi trupul, sânii gândindu-te la mine, îţi pui mâna între picioare gândindu-te la mine, poate că că te laşi pradă gândurilor despre mine, iar eu, eu nu iubesc decât o singură făptură, cea pe care, dintre toate fiinţele, nu o pot avea, cea înspre care gândul mă poartă totdeauna, părăsindu-mi mintea doar pentru a-mi pătrunde în oase, cea care va fi întotdeauna între lume şi mine şi prin urmare între tine şi mine, cea ale cărui sărutări îşi vor râde mereu de ale tale, cea a cărei căsătorie face ca niciodată să nu te pot lua de soţie decât pentru a încerca să simt ceea ce simte ea în căsnicie, cea a cărei existenţă face ca tu pentru mine să nu exişti pe deplin, iar în ce priveşte restul, pentru că şi restul există, prefer să mi se sfredelească curul de către băieţi necunoscuţi, plătiţi, dacă-i nevoie, asta mă apropie şi mai mult de ea, în felul meu, şi iubesc în mai mare măsură teama şi vidul şi sterilitatea gândului meu decât să mă arăt un om slab şi să cedez. (p.690)

acţiunea nu e grea – e povestea unui ofiţer german, Maximilian Aue, ce-şi rememorează anii de război, începând cu frontul de est, stalingrad, berlinul bombardat, ungaria, cu inserţii de viaţă privată – incest, matricid, depravare – totul într-o pasivitate a destinului demnă de vechii greci. numai că zeii de-atunci sunt înlocuiţi acum de nebunia şi de instinctele maselor. totul e apocaliptic, chiar dragostea e una bolnavă. e scos la iveală tot răul „amoral” al „civilizaţiei” (autorul a cronicărit prin balcani şi cecenia), cu sens terapeutic şi ontologic, desigur.

dar noroc că e ficţiune.
în fine, cartea nu e pentru acei mieluşei despre care spunea Nabokov, că citesc „in a spirit of Why did he have to write it? or Why should I read about maniacs?”, ci pentru aceia “wise, sensitive and stounch”.

altele despre roman, poate într-un post viitor… adică aici.

Jonathan Littell, Binevoitoarele, Ed. Rao, Buc. 2008, trad. Vasile Savin, 881 p.