(post)modernitatea lui Aristofan

micul meu creier îşi permite să-l contrazică pe marele baudelaire care spune: vai celui care caută în antichitate şi altceva decât artă pură, decât logică şi metodă în general. plonjând prea adânc în trecut, el pierde din vedere prezentul şi renunţă la valorile şi privilegiile oferite de circumstanţe. pentru că toată originalitatea noastră provine din pecetea pe care timpul şi-o pune pe sentimentele noastre. (ap. matei călinescu) îl contrazic oferind ca exemplu opera lui aristofan, în care nu e doar artă pură, logică şi metodă în general. e-adevărat, scrisul său ia rigorile genului, însă conţinutul...

vorbesc despre două piese care mi-au plăcut mult, a căror inteligenţă surclasează mii de romane de succes de astăzi.

cea mai tare mi s-a părut broaştele, în care dionysos împreună cu sclavul xantias coboară în infern pentru a descoperi cine anume de-acolo este mai bun - eschil sau euripide (nietzsche probabil că a fost greu influenţat de aristofan când şi-a concluzionat naşterea tragediei). drumul până în infern, întâlnirea cu "muzicantele" broaştele, frica zeului de monştri, apoi duelul plin de miez între cei doi dramaturgi sunt aşa de minunate, că ţi-e greu să-ţi închipui c-au fost scrise acum peste două mii de ani.

mişto-ul despre zeităţile oficiale - pentru care mă mir că n-a fost condamnat ca socrate -, râsul de "minunăţiile" societăţii contemporane lui, dar mai ales geniul jucăuş cu care foloseşte instrumentele artei sale pentru a stârni amuzamentul mi se par extrem de postmoderne. tot ceea ce-l face mai puţin modern este credinţa în anumite valori - bunul simţ şi valorile vechi.

de pildă, în norii - care devin, după socrate, noii zei în locul celor vechi - aristofan râde de noua filozofie / mentalitate (la fel ca nietzsche), folosind chiar instrumentele acesteia. dar asta nu în mod gratuit - întru plăcerea simţurilor, ar spune postmodernii -, ci pentru restaurarea valorilor vechi.

raţionamentul cel drept, într-un duel cu raţionamentul cel nedrept spune:

Greşeşti, comiţi vreun adulter, te prinde soţul cu pricina;
Te-ai dus, când nu ştii să vorbeşti.
Pe când la mine dacă-nveţi,
Zburzi, râzi, faci ce pofteşti, că nu-i nimica de ruşine.
Iar de te-a prins cumva bărbatul în adulter, o să-i răspunzi
Că n-ai făcut nici un păcat.
Apoi pe Zeus zvârle vina,
Că doar şi el, cât e de zeu, e-n vins de-amor şi de femei,
Darmite tu, un muritor, cum poţi fi decât el mai tare? (p.400)

Dac-ai să faci precum îţi spun
Şi n-ai să uiţi de sfatul meu,
Tu vei avea un piept puternic
Şi umeri largi, pielea curată;
Dar dacă tu o să te iei
După moravurile de-azi,
O s-arăţi la faţă palid
Şi o să ai umeri înguşti
Şi pieptul mic, pipernicit,
O limbă lungă, fesa slabă... :))
Şi vei întinde ca pelteaua
Interminabile decrete;
Ba, după spusa lui ajungi
Să iei drept bine şi cinstit
Tot ce e astăzi ruşinos,
Şi de ruşine, ce-i cinstit,
Iar pe deasupra, îţi va da
Scârbosul viciu muieratic,
Pe care-l are Antimah. (p.397)

dar să mă-ntorc la primul citat din baudelaire, la faptul că valorile şi privilegiile modernităţii sunt oferite de circumstanţe. nu ştiu dacă este bine sau este rău, dar în mod clar, din punct de vedere al valorii, nu sunt sunt de acord şi deci deloc modern. şi, pentru că este vorba de aristofan, nu mă refer la valorile ultimelor secole de cultură occidentală creştină, ci valorile "perene", de mii de ani, de la paleolitic încoace.

ps. deplâng inexistenţa unor ediţii complete, eventual critice, ale operelor literare ale antichităţii clasice. în afară de eschil, euripide, vergiliu, horaţius şi a încă câtorva puţini, nu există la noi ceea ce au alţii - francezii, englezii, de pildă, au ediţii complete de buzunar. nu ştiu, poate pentru că cititorii românii nu gustă aşa ceva, preocupaţi să lectureze bestselleruri la modă...

din aristofan ştiu traduse doar şase piese: acestea patru, adunarea femeilor (lysistrata) de al. miran şi plutos de şt. bezdechi în 1944.

din 11 piese!

aristofan, teatru (pacea, păsările, broaştele, norii), editura pentru literatură şi artă, bucureşti, 1956, traducere de eusebiu camilar şi h. mihăescu; demostene botez şi ştefan bezdechi, 430 p.