dincolo de cauzalitate.

urmare de aici

al doilea roman al trilogiei somnambulii
1903. esch sau anarhia
esch e un tip care deşi simte într-un fel, face altfel. de pildă, vrea să se răzbune pe un contabil escroc, dar ciocneşte un pahar de vin cu el. se culcă cu fetici, dar se-ndrăgosteşte de-o văduvă grasă cu o dăruire administrativă. vrea o slujbă onorabilă, dar intră-ntr-un business cu lupte-ntre femei.

deşi simte că are forţa necesară şi toată încrederea că o să reuşească să străpungă şi să mântuiască haosul în care totul era suferinţă şi crispare, în care prieten şi duşman se înfruntau fără a ajunge să se lupte unul cu altul (p.223), esch procedează altfel.

ce m-a atras la acest al doilea roman al trilogiei somnambulii nu sunt magnificele eseuri poetice ale lui broch găsite şi în precedentul, nu ironia nespus de fină şi cuviincioasă ce răzbate din fiecare pagină, ci viziunea scriitoricească: personajului i se întâmplă lucruri. el gândeşte sub influenţa lumii, dar ajunge să facă altcumva. pare că e mân(t)uit de cineva de sus, un păpuşar invizibil şi nobil, în răspăr cu ceea ce personajul vrea de fapt, în contingentul vieţii, unde tot ceea ce se întâmplă e până la urmă totuna.

romanul e populat cu fete bătrâne, văduve, revoluţionari ologi, idioţi, circari, prostituate etc. iar printre ele, esch se mişcă ca un somnambul. însă somnambulia sa e normală, în lumea anormală ca un coridor nesfîrşit, drept şi neted.

în eseul său despre broch din arta romanului, kundera spune că esch e rebel cum era şi luther, dar eu zic că are dreptate nu în sens romanesc, aşa cum vede scriitorul ceh, ci în sens religios - esch e atins de graţie, pentru mântuire, într-o lume haotică. vorba tot a lui kundera - dincolo de cauzalitate.

iată câteva fragmente:
iubirea este o mare înstrăinare, o ţară mare şi străină; sunt două fiinţe şi fiecare există pe o altă stea şi nici una din ele nu e în stare să ştie vreodată ceva despre cealaltă. şi dintr-o dată nu mai există delc îndepărtare între ele şi nu mai există timp şi ele au căzut, s-au prăbuşit una în cealaltă, aşa că ele nu mai ştiu nimic despre ele însele şi nimic una despre cealaltă, şi nici nu mai e nevoie să ştie ceva. (p.243)

nimeni nu se află atât de sus încât să i se îngăduie să judece pe altul, şi nici atât de jos nu e nimeni încât sufletul său nemuritor să nu impună respect. (p.278)

fiecare dintre noi trebuie să-şi îndeplinească visul, şi cei răi şi cei sfinţi deopotrivă. altminteri, libertatea nu ar mai putea fi împărtăşită de oameni. (p.279)

nimeni nu-i mai vede pe ceilalţi în întunecime, ...iar claritatea luminoasă ce se revarsă în valuri e doar un vis. (p.280)

hermann broch, somnambulii, editura univers, bucureşti, 2000, traducere de mircea ivănescu, 146 pagini