trăim într-o permanentă halucinaţie

jean baudrillard

hiperrealitatea

1. a fost odată un tip care a vrut să vadă grotele rupestre de la lascaux. dar nu i-a fost permis, ci invitat frumos să vadă o replică a acestei peşteri, la 500 de metri mai încolo - una falsă, ca cea reală să nu fie deteriorată. vede prin vizor originalul, dar se poate plimba în voie prin copie. wtf?

2. acelaşi tip a stat de vorbă cu un expert care a calculat că decretarea stării de urgenţă pentru prevenirea unui seism ar declanşa o panică atât de mare, că efectele ar fi mai dezastruoase decât ale catastrfei în sine. wtf?

3. iar când tipu, în loc să iasă în oraş, iese din oraş, ca s-ajungă la hipermarket, unde nici piaţă nu face - cumpără ce nu-i trebuie, nici nu se plimbă - unde oare e natura?, nici nu cunoaşte nimic - totul e permanent la fel, se apucă să scrie o carte.

tipul e filozoful francez jean baudrillard şi zice că de prin anii '50 nu mai trăim într-o lume reală. nu mai există scopuri, ci procese. vorbim fără scop, muncim fără scop, studiem fără obiect, facem cercetări de dragul cercetării - e obligatoriu la facultate etc.
lumea de azi e un simulacru de lume. trăim printre simulacre, simulând, spune baudrillard. nimic nu mai e real, ci e hiperreal. trăim în prelungirea societăţii moderne - ultima "cu adevarat" reală. trăim într-o postlungire. avem hiper-marketuri, hiper-mărfuri, hiper-viaţă.

trec repede la alte exemple, să ne-nţelegem:
nu mergem pe jos, dar facem jogging; nu ne mai privim, dar avem instituţii care ne urmăresc; nu mai suntem spectatori, ci doar terminale teve; nu mai discutăm, ci comunicăm prin tehnologie. muncim făcând grevă; confirmăm "sistemul", creând o criză; dovedim "adevărul" prin scandal; dovedim "puterea" prin atentate; dovedim "reprezentarea politică" prin sondaje; dovedim "pacea" prin război.
avem "informaţia", dar ne lipsesc mizele, învestirea, istoria, cuvântul.

(primul capitol îl găsiţi în engleză aici.)

soluţia?
evident, redescoperirea sensului, a scopului. a imaginarului. Întoarcerea.

misiunea sefeului (a science-fiction-ului)

baudrillard împarte simulacrele în 3 categorii:

• una a utopiei, unde imaginarul urmăreşte un ideal (natural sau transcendent);
• una a science-fiction-ului, unde imaginarul urmăreşte să proiecteze lumea reală (cu tehnologie, globalizare, roboţi etc.) într-un alt univers necunoscut sau ideal;
• una a simulării, unde imaginarul nu mai există.

evident că sefeul "clasic” a anunţat ceea ce trăim acum, dar niciodată până la capăt şi complet. nici "lui" nu i-ar veni să credă realitatea i-a depăşit "visele". astfel încât acum e distanţat de lumea de azi, păstrând privirea sa proiectivă tot spre "viitor", cu ajutorul imaginaţiei.

ei bine, baudrillard i-a rezervat sefeului o soartă mai bună, chiar una de salvare a lumii:
el, science-fiction-ul, are misiunea de a descrie/denunţa acest hiperreal de azi care distruge realul şi ficţionalul - părinţii sefeului - venind puţin dincoace de "oglindă", rămânând aici, în lumea aceasta şi de a prelua/salva literatura "culturală" nemaiexistentă.

cu alte cuvinte, science-fiction-ul pe care-l propune baudrillard este unul întors către lume, pe care oamenii îl pot folosi pentru a-şi conştientiza absurdul pe care l-au construit ei înşişi. este o misiune admirabilă şi uriaşă pentru un gen socotit de mulţi minor.

(2 eseuri în engleză aici)

jean baudrillard, simulare şi simulacre, ideea design & print, editură cluj, 2008, traducere de sebastian big, pag. 89 - 93

poza autorului de aici.