muzici și faze de ovidiu verdeș

muzici și faze, un excepțional roman românesc

ovidiu verdeș 

 muzici și faze 

 editura aula, brașov, 2003 

ediția a ii-a revăzută și adăugită 

376 de pagini broșate 

coperta de dan zbarcea

scriu de-abia cum despre romanul acesta, deși l-am terminat cred că acum o lună. am vrut să-mi mai treacă din entuziasmul aproape nemăsurat. iar acum, când am reluat de veghe în lanul de secară - de data asta în engleză, cum numai așa poate fi citit ca să-și păstreze prospețimea - am realizat că cele două se aseamănă bine cu romanul american. deși entuziasmul s-a mai răcit, nu s-a micșorat defel.

fără îndoială, muzici și faze este unul dintre cele mai bune apărute după 1990 şi mă mir că nu se discută despre, nu este recomandat, nu figurează pe liste de lectură, pe bloguri. sunt reeditate și se bucură de apreciere romane contemporane despre aceeași perioadă - uimitor, se vorbește chiar despre invitaţie la vals, o dulcegărie kitsch, ca de roman perpetuu al adolescenței - dar de cartea asta, ba.

cum spune colegul micawber aici, "publicarea la edituri mai degrabă discrete şi zgomotul produs de grupul gălăgios al ego-iştilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul acestei cărţi care ar fi meritat o recunoaștere mai largă printre cititorii de literatură română contemporană."

în primul rând, romanul poate fi savurat din plin, datorită limbajului argotic, de anii '70, dar nu din acela cumințel de Liceenii, ci real, de parcă scriitorul, cu reportofonul, ca odinioară stendhal cu oglinda, a înregistrat toate conversațiile liceenilor, inclusiv cele din gând.

dar nu e numai asta. ci este vorba despre ceea ce-i mai reușește scriitorului, să reînvie o anumită stare adolescentină, petrecută în indiferent ce fel de lume. pare întâmplător că toate se petrec în comunismul lui ceaușescu, când pepsi se vinde pe sub tejghea, kentanele sunt socotite lux de contrabandă, iar idealul libertății e o vacanță la mamaia.

personajul principal, un licean frumos, constantin aka tinuț, fiu de medici, locuiește într-un bloc din apropierea academiei militare. suprema fericire este să asculte muzică americană la un magnetofon - doors, deep purple, a.c.d.c., floyd -, să stea întins în camera lui și să fumeze. "nenorocirea" apare odată cu hari, gagica venită mai nou în liceu, care-l tulbură cu tupeul ei. e prima lui fată, dar nu e prea îndrăgostit, și la început flirtează și tachinează doar de ochii lumii.

serile de cartier, în care tineretul are propriile locuri de fumat, bârfit sau agățat, schimbul de discuri de vinil originale, oracolele, prieteniile băiețești și cele colegiale, chindiile de aniversare, trupe rock alcătuiesc toate universul lui tinuț - universul adolescenții lui și al tuturor. nu cred că am mai citit o carte românească la fel de bună despre adolescență - nici la cezar paul bădescu, nici la t.o. bobe, nici la frații florian, nici chiar la cărtărescu. 

mare lucru nu înțelegeam, da' unele faze erau mișto: îmi plăcea când săruta dan căpitan de plai pamântu' patriei și mă înnebuneam după ursan, fiindcă era păros și dormea cu capu' direct pe buzdugan. altele le pricepeam total aiurea, da' mi se năzăreau diverse chestii și tot era mișto: vidra era un fel de hidră de apă dulce, și lăpușneanu cineva care își spăla mașina și face clăbuci. moțoc, tipul boierului lacom și intrigant, era un fel de păsăroi moțat, budulea taichii - un cățel gras, care se gudura prin praf, și budai deleanu erau doi tipi în spaniola: buda y deleanu. în loc de "sobieski" auzeam "soviețchi" si mă gîndeam la timbrele cu "Sputnik" din clasoru' meu; alea pe care mi le cumpăra bunica-mea în plicuri, de la poștă, și cele mai frumoase erau unele lunguiețe, din dubai. mama lui nică din "amintiri din copilărie" mințea de înghețau apele, și "humulești" nu era un sat de oameni vrednici și gospodari; mie mi se părea ca-i un verb: ce mă humulești atîta la cap!? erau și chestii absurde, la care mă ofticam: cum putea "lanțul să-ncovoaie un cap" și ce-i aia "de ești tu acela, nu-ți sînt mamă eu!"? cel mai mult îmi plăcea "O scrisoare pierdută", fiindcă bunică-mea începea câte un nume, așa, cu puncte-puncte, ca să completeze elevele, și atunci răspundeam și eu, în cor: zaharia traha...? nache! agamiță danda...? NACHE! prefectul ștefan tipă...? la care, până să facă elevele "tescu", eu: NACHEEE!!! și - uraaa! uraaa! victorie! - mă sculam de pe scaun și făceam ture în juru' mesei, de nebun. (p.314)

romanul se citeşte cu pasiune, nu-ţi mai vine să-l laşi. o asemenea ar fi trebuit reeditată periodic, deşi ea poate fi descărcată electronic (pdf) în condiții destul de ok, de aici.

alte păreri la micawber, reader, iar un interviu cu autorul aici.

__________________________________________________________________