 |
arthur schopenhauer
lumea ca voință și reprezentare, vol.2
(die welt als ville und vorstellung)
ed. humanitas, bucurești, 2012
trad. radu gabriel pârvu
coperta de ioana nedelcu
|
pot spune că primele 3 capitole ale volumului 2 din lumea ca voinţă şi reprezentare - cu care am început - reprezintă un kant vulgarizat. adăugându-și principiul / axioma „lumea este reprezentarea mea“, schopenhauer repetă estetica transcendentală a lui kant din critica rațiunii pure.
este totul aici: senzațiile care percep obiectele (materia ca independentă de subiect), formele intuiției ca reprezentare nemijlocită (spațiul, timpul, cauzalitatea), apoi gândirea abstractă (intelectul, la kant). e-adevărat, schopenhauer mai adaugă o fiziologie a simțurilor și a mentalului, ceea ce conferă discursului său aparență științifică. nu lipsește, evident, nici ființarea existenței (ființarea ființei cred c-ar fi spus heidegger) ca lucru în sine, adică ființarea metafizică (transcendentală cred c-ar fi spus kant).
dar ceea ce dă cu adevărat farmec discursului schopenhaurian sunt câteva imprecații și metafore. de pildă, după părerea lui schopenhauer, filozoful johann fichte nu face decât o pseudofilozofie, interesându-se mai mult de afacerile proprii. la fel, hegel e un adevărat șarlatan (p.25).
un lucru interesant mi s-a părut divizarea simțurilor după cele patru elemente: simțul pentru pământ e pipăitul, pentru lichid e gustul, pentru vapori mirosul, pentru cel elastic (sic) auzul, pentru cel imponderabil, văzul; căldura este obiect al simțului comun. un alt lucru interesant este asocierea auzului cu timpul: întreaga esență a muzicii constă în tempoul pe care se bazează atât calitatea și înălțimea sunetelor, cu ajutorul vibrațiilor, cât și cantitatea și durata lor, cu ajutorul măsurii. (p.40)
tot referitor la auz, filozoful leagă crearea zgomotelor cu prostia oamenilor, mergând pe principiul că oamenii studioși se feresc de zgomote, pentru că acestea le tulbură concentrarea. încă de mult sunt de părere că întreaga cantitate de gălăgie pe care o persoană o poate suporta cu ușurință se află în raport invers proporțional cu facultățile sale spirituale. cine are obiceiul de a trânti ușile odăilor, în loc de a le închide cu mâna, sau cine permite așa ceva în casa lui, nu este doar prost crescut, ci și un om primitiv și mărginit (p.43).
următorul post, despre apriorism. kantian sau schopenhaurian? sau totuna?
_____________________________________________________________
Într-un interviu de pe medievalia.ro ( http://tinyurl.com/cepycys ) un domn spune că "îmi place foarte mult Schopenhauer [...] ce spune e „drăguț” și pot înțelege". Am rupt din context, dar cred că merge foarte bine și aici. Dacă tot ce vrea și poate Schopenhauer să spună e plăcut și drăguț, atunci nu are rost să te uiți peste mii de pagini ajunge doar un google search : http://lmgtfy.com/?q=schopenhauer+quotes
RăspundețiȘtergereEste o adevărată febră schopenhauriană. Parcă am fi în 1872 când a tradus Maiorescu niște aforisme. Adică, mă bucur că s-a adus în minunata cultură română o carte după 193 (168) de ani de la scrierea ei - deși aproape sunt supărat că nu s-a făcut la 200, puteam și serba cu mici&bere - și mă aștept acum să aud că ‘geniul atinge o țintă pe care nu o vede nimeni’ atunci când îmi cumpăr pâinea de la magazinul din colț, dar - măcar - un pic de atenție cu pianul pe scări.
Nu aș fi scris asta aici dacă nu aș fi văzut că ați etichetat articolul drept „lectură pentru profesioniști” după ce ați livrat idiosincraziile lui Schopenhauer despre Fichte și Hegel doar pentru că se poate, ca un cancan. Sigur, Arthur poate să spună tot ce vrea dumnealui despre Johann și Georg, mai ales că Soren spune și dânsul despre Georg că e „cel puțin comic în încercarea de sistem”, tot la fel cum Friedrich îl numește pe Immanuel „marele chinez”, iar Vladimir spune că Fiodor „nu e un mare scriitor, ci mai degrabă unul mediocru cu sclipiri de umor excelent, dar cu deșerturi de platitudini între”. Însă noi nu suntem Arthur sau Soren sau Friedrich și aplecarea spre asemenea absolutisme superficial edificatoare, dar goale de conținut, nu poate decât să ne îngrașe umbra de sine : Fichte? un pezevenghi, o spune și Schopenhauer!
Nu știu dacă „Lumea ca...” este o lectură pentru profesioniști (ai Eugeniei Vodă?) sau nu. Știu însă că nu e o carte de tramvai/metrou/luat-în-pădure-și-pozat-pentru-tumblr și că intrarea nu se face pe ușa principală (pagina 1 a volumului 1), nici pe scara de incendiu (pagina 1 a volumui 2). Pe unde atunci? Aș crede că prin fereastra ‘despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente’, dar eu nu-l înțeleg pe Schopenhauer.
De ce mă trezesc să vorbesc eu dacă nici măcar nu înțeleg? Fiindcă, indiferent de intelectul meu și de posibila vulgarizare a lui Kant prin Schopenhauer, e nesănătos – pentru tine în primul rând, te păcălești că ai înțeles – să îl mai vulgarizezi și tu pe Schopenhauer în câteva cuvinte într-o pauză de masă, între crize și regi ai nisipurilor.
PS : Știu e doar un articol de blog, nimeni nu a fost rănit. Mama ei de netrebnicie, superficialitate și aflare în treabă. Cea din urmă fiind caracteristica mea.
@Anonim - dacă înţeleg bine, aţi fi dorit să citiţi detalii despre estetica transcendentală a lui kant (pe care o preia sch). eu am scris "profesionişti", pentru că am dedus că aceasta e (oarecum) cunoscuta.
Ștergerehuh, descopar noi definitii ale senzatiei, dar presupun ca reinventarea nu-i apartine lui schopenhauer ;)
RăspundețiȘtergere