cauzalitatea
pentru că un comentator îmi reproșa în postul anterior superficialitatea tratării gândirii lui schopenhauer în legătura ei cu cea a lui kant, încep postul acesta cu un scurt excurs kantian, vizavi de modul în care, după kant, noi, oamenii, obținem cunoștințe (noi), conform criticii rațiunii pure.
pentru că un comentator îmi reproșa în postul anterior superficialitatea tratării gândirii lui schopenhauer în legătura ei cu cea a lui kant, încep postul acesta cu un scurt excurs kantian, vizavi de modul în care, după kant, noi, oamenii, obținem cunoștințe (noi), conform criticii rațiunii pure.
___________________
excurs kantian
obiectele exterioare nouă (fenomenele, și nu obiectele în sine) sunt percepute numai prin sensibilitate. ele trec prin intuiția pură (sub forma spațiului, timpului și cauzalității), fiind astfel o reprezentare la nivelul conștiinței empirice. diversul intuiției empirice este unit de către intelect în concept (regulă) într-o experiență posibilă (p.187*), iar aceasta în același timp cu sinteza aceluiași divers, conform cu categoriile - sinteză realizată de către imaginație (ce ține, și ea, tot de sensibilitate).
de fapt, atunci când judec, îmi reprezint o reprezentare (a unui fenomen), adică adaug o reprezentare la alta. astfel, în timp ce intuiția e o reprezentare nemijlocită, judecata, care e o juxtapunere a două concepte (subsumare a regulilor), e o reprezentare mijlocită, în care fiecare concept este el însuși o reprezentare. mai adăugăm apoi apercepția transcendentală ce conferă unitate actelor mele mentale (conștiința) și gata cu cunoștința, adică judecata sintetică a priori.
___________________
___________________
*immanuel kant, critica rațiunii pure, editura științifică, bucurești, traducere de nicolae bagdasar și elena moisiuc, 1969.
iar acum să revenim la capitolele următoare ale volumului doi din lumea ca voință și reprezentare de arthur schopenhauer.
 |
arthur schopenhauer
lumea ca voință și reprezentare, vol.2
(die welt als ville und vorstellung)
ed. humanitas, bucurești, 2012
trad. radu gabriel pârvu
coperta de ioana nedelcu
|
un element important în filozofia lui schopenhauer este cauzalitatea, cu care se desparte de kant încă din lucrarea sa despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente (tradusă la noi de același traducător și apărută la aceeași editură). astfel, dacă la kant - care pornește de la lumea exterioară ce acționează asupra subiectului -, cauzalitatea este o formă pură, conștientă a intelectului, ce prescrie legi fenomenelor, la schopenhauer - care adaugă și perspectiva acțiunii subiectului asupra lumii exterioare - cauzalitatea este o condiție inconștientă a intelectului, alături de spațiu și timp. trebuie repede adăugat că spațiul și timpul nu aparțin aici, kantian, intuiției, ci, schopenhaurian, la grămadă, intelectului (adăugându-i-se, apoi, materia). de unde spusesem, în primul post, de un kant vulgarizat.
orice schimbare în lumea materială poate surveni numai în măsura în care a fost precedată nemijlocit de o alta: acesta e adevăratul și întregul conținut al legii cauzalității. (p.52) și aici, filozoful se referă la forme, și nu la materie, îngustând conceptele, în defavoarea argumentului cosmologic medieval. astfel, legea cauzalității se aplică lucrurilor, și nu lumii înseși. ea (legea cauzalității) ține de forma intelectului nostru și este condiționată de el, împreună cu lumea obiectivă (ce este doar un simplu fenomen) (p.56).
în continuare, schopenhauer distinge între cauză și forță. acestea două nu sunt supuse legii cauzalității. întreaga materie a lumii este expresia vizibilă a voinței, iar voința umană este un exemplu de forță naturală. cu alte cuvinte, pentru schopenhauer, voința e materie pură, cauzalitate pură, acel în sine pe care kant îl socotea incognoscibil.
interesant mi se par ideile pe care schopenhauer le are asupra materiei. de pildă, ea este omogenă și este un continuum, nu este alcătuită din părți inițial separate (atomi) (p.61). de asemenea, ea nu are început, nici sfârșit - orice apariție și dispariție se produce în sânul ei de către cauzalitate (a nu se confunda cauzalitatea cu legea cauzalității). aceasta din urmă unește spațiul și timpul, ca esențe ale materiei.
un paradox al acestei filozofii - să nu uităm că suntem în 1843 - este căderea într-un păcat pe care însuși schopenhauer îl găsea filozofiei (altora). acela al conceptelor prea generale, îndepărtate de înțelesul lor original, pe care filozofii le-au folosit dintr-o anumită „indolență a spiritului“. la extremă, folosirea lor dă într-o flecăreală. de exemplu, întreaga metodă demonstrativă a lui spinoza se bazează și ea pe asemenea conepte necercetate și înțelese într-un sens prea larg. (p.53) dar, și schopenhauer utilizează concepte moștenite ca esență, cauzalitate, materie, voință, cărora e drept că le reînnoiește sensul, dar fără a le jupui de caracterul lor profund abstract, ""prea general".
lumea există în afara omului. dar cum poate totuși omul să judece această lume, când nu o poate cunoaște decât fugitiv? el nu judecă "lumea", răspunde schopenhauer, ci doar propiile reprezentări pe care și le face el în creier. deci rezultatul gândirii nu este decât reprezentarea primei reprezentări (aceasta din urmă ca fenomen cerebral), după formele a priori de spațiu, timp și cauzalitate.
există în acest capitol un excurs asupra furtului intelectual, a plagiatului. astfel, aflăm că unele teorii asupra fizicii ale lui kant sunt preluate de la filozoful materialist joseph priestley și de la kaspar wolff, iar teoria idealității spațiului și fenomenalității lumii, kant le-a preluat de la pierre maupertuis. de asemenea, teoria sistemului planetar a lui laplace e preluată de la kant (istoria naturii și teoria cerului). goethe preia ideile din metamorfoza plantelor de la același kaspar wolff, iar newton preia sistemul gravitației de la robert hook (care o prezentare ca ipoteză, fără demonstrație).
următorul post, despre reprezentarea abstractă.
orice schimbare în lumea materială poate surveni numai în măsura în care a fost precedată nemijlocit de o alta: acesta e adevăratul și întregul conținut al legii cauzalității. (p.52) și aici, filozoful se referă la forme, și nu la materie, îngustând conceptele, în defavoarea argumentului cosmologic medieval. astfel, legea cauzalității se aplică lucrurilor, și nu lumii înseși. ea (legea cauzalității) ține de forma intelectului nostru și este condiționată de el, împreună cu lumea obiectivă (ce este doar un simplu fenomen) (p.56).
în continuare, schopenhauer distinge între cauză și forță. acestea două nu sunt supuse legii cauzalității. întreaga materie a lumii este expresia vizibilă a voinței, iar voința umană este un exemplu de forță naturală. cu alte cuvinte, pentru schopenhauer, voința e materie pură, cauzalitate pură, acel în sine pe care kant îl socotea incognoscibil.
interesant mi se par ideile pe care schopenhauer le are asupra materiei. de pildă, ea este omogenă și este un continuum, nu este alcătuită din părți inițial separate (atomi) (p.61). de asemenea, ea nu are început, nici sfârșit - orice apariție și dispariție se produce în sânul ei de către cauzalitate (a nu se confunda cauzalitatea cu legea cauzalității). aceasta din urmă unește spațiul și timpul, ca esențe ale materiei.
un paradox al acestei filozofii - să nu uităm că suntem în 1843 - este căderea într-un păcat pe care însuși schopenhauer îl găsea filozofiei (altora). acela al conceptelor prea generale, îndepărtate de înțelesul lor original, pe care filozofii le-au folosit dintr-o anumită „indolență a spiritului“. la extremă, folosirea lor dă într-o flecăreală. de exemplu, întreaga metodă demonstrativă a lui spinoza se bazează și ea pe asemenea conepte necercetate și înțelese într-un sens prea larg. (p.53) dar, și schopenhauer utilizează concepte moștenite ca esență, cauzalitate, materie, voință, cărora e drept că le reînnoiește sensul, dar fără a le jupui de caracterul lor profund abstract, ""prea general".
lumea există în afara omului. dar cum poate totuși omul să judece această lume, când nu o poate cunoaște decât fugitiv? el nu judecă "lumea", răspunde schopenhauer, ci doar propiile reprezentări pe care și le face el în creier. deci rezultatul gândirii nu este decât reprezentarea primei reprezentări (aceasta din urmă ca fenomen cerebral), după formele a priori de spațiu, timp și cauzalitate.
***
există în acest capitol un excurs asupra furtului intelectual, a plagiatului. astfel, aflăm că unele teorii asupra fizicii ale lui kant sunt preluate de la filozoful materialist joseph priestley și de la kaspar wolff, iar teoria idealității spațiului și fenomenalității lumii, kant le-a preluat de la pierre maupertuis. de asemenea, teoria sistemului planetar a lui laplace e preluată de la kant (istoria naturii și teoria cerului). goethe preia ideile din metamorfoza plantelor de la același kaspar wolff, iar newton preia sistemul gravitației de la robert hook (care o prezentare ca ipoteză, fără demonstrație).
următorul post, despre reprezentarea abstractă.
