„baudolino“ de umberto eco

umberto eco
 baudolino
 editura polirom, iași, 2007
 traducere de ștefania mincu
586 de pagini legate
coperta (f. frumoasă) de carmen parii

cel mai bun roman de umberto eco!

mi se-ntâmplă destul de rar să-mi pară rău că s-a terminat o carte. când am închis baudolino, nu-mi venea să cred că citisem cartea autorului întâmpinat de mine altădată cu rezerve la recitirea numelui trandafirului sau cu dezamăgire cu cimitirul din praga.

romanul ăsta are tot: aventură, ironie, suspans, exerciții de gândire, fantastic, chiar dragoste (deși cam livrească). și are, desigur, ingredientul fiecărui roman al lui eco (ca și al lui pynchon) - impresia că ești un inițiat.

o inițiere înceată

luând de la capăt cartea, întâmpini dificultăți: un capitol în grai arhaic, la care cam trebuie să te muncești / sau să reunți. apoi câteva capitole despre un constantinopol asediat. până ce ajungi, încet-încet la povestea lui baudolino.

cine este baudolino?

nu am citit cartea de eseuri de la humanitas, dar mi-ajunge că, în acest roman, baudolino este un picaro, bun povestitor, ce oferă oamenilor ceea ce vor să audă. un manipulator, am spune astăzi, însă unul care face lumea mai frumoasă. pentru că în minciunile lui, ia el însuși parte. altfel spus, e el însuși parte a miniciunilor sale.

prilej pentru umberto eco, nu doar să ne pună pe gânduri despre ficțiune și adevăr, dar să-și lase imaginația populată cu imaginarul medieval occidental. căci o așa-zisă împărăție a sfântului ioan (unde trebuie dus gradalul / graalul) se lasă descoperită la capătul lumii, unde trăiesc ființe fantastice, ca desprinse din incunabulele mânăstirii din melk.

adoptat de frederic barbarossa (rege al germaniei, al italiei, al burgundiei și împărat al sfântului imperiu roman și cruciat), italianul baudolino învață la paris. aici prinde învățăturile epocii și cunoaște un poet, un arab și un evreu. întors lângă rege, ia parte la campaniile militare, ceea ce era de fapt modul de viață al conducătorilor secolului 12. când barbarossa moare în urma unei crime mistrioase, baudolino ia sfântul graal și merge la capătul pământului. ce se întâmplă mai departe veți vedea dacă veți citi cartea (pe care o voi scoate la concurs, fiți pe fază!). eu am citit-o ca un disperat.

cel puțin pentru cartea asta, pot spune că umberto eco se dovedește un mare scriitor. aș putea să-ncep să vorbesc despre câteva teorii - despre literatură ca minciună, despre adevăr ca minciună, despre cum se scrie istoria, despre imaginar sau real, despre disputele teologice asupra originii lui isus, despre credință și înțelepciune în religia populară - însă fiecare cititor o poate face după ce întoarce pagina. sau nu. pentru că romanul se poate citi și fără astfel de analize. independent de ele. și nu cred că eco și-a dorit să topească în carte toate acestea pentru a-i îmbogăți cititorului lectura. nu. ci doar pentru a-și râde de ele. ci doar pentru a le arunca la coș, recreînd.

monștri medievali, unii personaje în baudolino

mi se pare un roman superior numelui trandafirului. aici lui umberto eco îi reușește cu adevărat să pună laolaltă în chip mult mai firesc toate dragostele lui față de lumea medievală. baudolino, fără nici o umbră de îndoială, este un roman medieval ce pare scris de un contemporan al lui don quijote sau al decameronului.