„marginalii la numele trandafirului“ de umberto eco

umberto eco 
numele trandafirului 
(il nome della rosa: nuova edizione)
 editura polirom, iași, 2013
traducere de florin și mara chirițescu
 566 de pagini broșate
 coperta de carmen parii

încă din postfața ediției numelui trandafirului pe care am citit-o, în 1992, marginaliile erau menționate de traducător ca apărute în revista secolul 20, din 1983 (traducerea românească a apărut inițial în 1984, la editura dacia).

personal, nu fusesem mulțumit cu postfața lui florin chirițescu. mai ales că, prin cercurile cititoricești circula legenda unei alte traduceri/ediții, în care toate citatele latinești erau și ele traduse și explicate (nu există așa ceva - de aceea m-apucasem eu să le traduc - sic!).
așa că tot am căutat aceste marginalii și glose ale scriitorului însuși.

ediția de față a polirom-ului, revizuită de autor în 2011, mai explică din citate, dar nu e esențial diferită de prima. câteodată, scriitorului i se întâmplă, asemenea dentistului când pacientul lui simte o denivelareși e de ajuns să șlefuiască un pic cu freza, să taie la rândul său un cuvânt, iar întreaga frază să devină mai aerisită. (p.8) ca urmare, și cea românească de față e a aceluiași traducător - florin chirițescu - lucrată de redactorul dan croitoru.

despre romanul numele trandafirului am scris aici.


marginaliile lui umberto eco la numele trandafirului

în aceste marginalii, umberto eco nu explică romanul, ci povestește despre motivul și despre modul în care a scris cartea, pe urmele lui thomas mann, cum am scris doctor faustus (de altfel, serenus zeitblom este un model pentru adso din melk).

în primul rând, a scris romanul pe la 50 de ani:
Am scris un roman pentru că mi-a venit pofta să-l scriu... Am început să scriu în martie '78, mânat de o idee fecundă. Aveam chef să otrăvesc un călugăr. Cred că un roman poate lua naștere dintr-o idee de acest gen, restul nu e decât conținutul care se adaugă pe măsură ce înaintezi. (p.538)

și apoi umberto eco începe un adevărat curs de naratologie, pe care îl va relua, 28 de ani mai târziu, rezumat, în confesiunile unui tânăr romancier, sub denumirea de scriere creativă.

1. pentru umberto eco, romanul este un fapt cosmologic. adică prin acest roman, trebuie contruită o lume - pe cât posibil mobilată până la ultimele amănunte. (p.541) apoi, cuvintele vor veni de la sine: rem tene, verba sequentur. ei bine, primul an al scrierii romanului (a fost scris în doi) a fost dedicat construirii acestei lumi.

de pildă, a desenat chipurile tuturor călugărilor, chiar și a celor care nu apar în carte. a construit întreaga abație, metru cu metru, treaptă cu treaptă - a se vedea și harta de la începutul cărții - iar dialogurile au fost construite să țină doar atât cât personajele se mișcau dintr-un loc în altul.

2. privitor la dialoguri: cât de medievale trebuiau să fie? așa că a recitit romanele medievale, epopeea cavalerească și a realizat că respectase o uzanță narativă și poetică.

coperta ediției originale revăzute din 2012

feluri de dialog:

- ce mai faci?
- bine. dar tu?

- ce mai faci? zise giovanni.
- bine, dar tu? zise pietro.

- ia spune, zise giovanni, ce mai faci?
și pietro, iute:
- bine, dar tu?

- ce mai faci? se interesă giovanni cu bunăvoință.
- bine, dar tu? răspunse pietro, batjocoritor.

- zise giovanni:
- ce mai faci?
- bine, răspunse pietro, cu voce incoloră. apoi, cu un zâmbet nedefinit: dar tu? (pp.545-546)

3. o altă noțiune (figură retorică, de fapt), despre care nu se prea vorbește, este preterițiunea. prin ea, autorul (povestitorul adso) atrage atenţia că nu vrea să aducă în discuţie un anumit lucru, dar de fapt, vorbeşte. extrema, eco o numește salgarism (de la scriitorul salgari) - când acțiunea se oprește pentru explicații enciclopedice. aș adăuga că e folosit din plin de danbrownieni.

4. se vorbește mult de stil, dar eco se referă la respirație. anume că fiecare roman are ritmul lui, și e vevoie să te acomodezi - ca cititor cu el. de aceea începutul romanului poate părea plictisitor, însă piatra de moară are rolul de acomodare, dar și de probă inițiatică. Cui nu-i place, cu atât mai rău pentru el: rămâne la poalele muntelui. (p.550)

un exemplu de respirație este scena dragostei din bucătărie. având la îndemână citate din cântarea cântărilor, sfântul bernard, jean de la fecamp etc., eco a reușit să le amestece dintr-o suflare. cu ochii pe ele, le-a influențat conform unei nevoi ritmice fizice, de scris la mașină. Ceea ce făcea citatul să fie potrivit inserat în acel loc era ritmul pe care îl introduceam, ocolindu-le din priviri pe cele care mi-ar fi oprit ritmul degetelor. (p.551)

5. o bună parte din finalul marginaliilor o constituie postmodernismul. eco aderă încă de la început la el. și aș putea spune că marginaliile însele pot constitui un ghid al romanului postmodern.

de pildă, vorbește despre relația operei cu cititorul. aici introduce elementul plăcerii tuturor, dar nu după o rețetă, ci conform unei nevoi de construire. după 100 de pagini - spune eco - trebuie să-ți construiești cititorul pentru cele ce vor urma. și aici dă exemplul clasicului carlo manzoni. Manzoni nu scria să placă publicului așa cum era, ci ca să formeze un public căruia romanul său să nu poată să nu-i placă. (p.554)

dar despre postmodernismul lui eco, poate într-un post viitor.

alte chestii:

• Romanul era intitiulat inițial Abația crimei (p.534)
• Arta este fuga de emoția personală, am învățat acest lucru atât de la Joyce, cât și de la Eliot. (p.548)
• Prezentul îl cunosc numai din mijlocirea ecranului televizorului, în timp ce Evul Mediu îl cunosc nemijlocit. (p. 539)
• Autorul s-ar cuveni să moară după ce a terminat de scris. Ca să nu tulbure drumul textului. (p.536)