„sora cea mică“ de raymond chandler

raymond chandler 
sora cea mică
 (the little sister)
editura nemira, bucurești, 2013
 traducere de adriana bădescu 
277 de pagini broșate 
coperta de dana mororiu &
 corneliu alexandrescu

vara, chiar dacă nu ești la plajă, imposibil să nu dorești să te delectezi cu un roman polțist bun. mai ales unul clasic american. printre cele mai bune - pe care le-am prezentat video aici - stau cele ale americanului raymond chandler, pe care nemira le-a reeditat proaspăt.

este o recitire și m-a uimit mai mult ca prima oară.
în primil rând că detectivul marlow este un anti-erou în această carte. și-o cam ia, în primul rând de la „sora cea mică“ care îi intră în birou cu un caz - pe numai 20 de dolari. dar nu numai.

căci în los angeles, ținta va fi întotdeauna hollywood-ul. cu drogurile, alcoolul și curvăsăria ce mustește într-însul.

ceea ce-i este caracteristic lui raymond chandler nu e doar umorul și autoironia - într-un stil frust, tăiat cu nerv - dar și viziunea unui infern urban, în care valorile și bunul simț trebuie să izbândească. iar eroul va izbândi, și deseori va trebui să transforme faptele jenante în cele ridicole.

despre jenant - ridicol - penibil am scris aici.

iată, de pildă, fragmentul comic foc în care philip marlowe (cu „e“ în coadă, de fandoseală) se trezește drogat, fără să-și stăpânească voința:

Am început să mă ridic de pe podea. Uneori e bine să încerci. Dar mai întâi cere-i  cuiva să fixeze bine podeaua în pământ. Asta de aici dansa. După o vreme, s-a mai potolit. Eu m-am oprit într-un unghi de patruzeci și cinci de grade. M-am îmbățoșat și am dat să plec undeva. La orizont ce întrezărea ce ar fi putut fi mormântul lui Napoleon. Uite un obiectiv suficient de bun. Am pornit într-acolo. Inima îmi bătea repede și greu, iar plămânii nu voiau să se dilate. Ca atunci când primești un cap în burtă la fotbal. Și ai impresia că niciodată n-o să mai poți respira. Niciodată, niciodată. 

Pe urmă, n-a mai fost nici mormântul lui Napoleon. Acum era o plută pe marea agitată. Și un om pe ea. Îl mai văzusem undeva. Un tip de treabă, ne înțelesesem bine. Am pornit spre el și am lovit zidul cu un umăr. Asta m-a făcut să mă răsucesc și am început să dau din mâini după care să mă țin. Dar n-am găsit nimic, decât covorul. Cum am ajuns acolo, jos? Nu are niciun rost să întrebi. E secret. Ori de câte ori mai pui o întrebare, ei îți împing podeaua în față. Bine, am început să mă târăsc pe covor, pe ceea ce fuseseră cândva mâinile și picioarele mele. Acum nu mai exista nicio senzație care să demonstreze că îmi aparțineau. M-am târât spre un perte din lemn întunecat. Sau poate că era din marmură neagră. Iar mormântul lui Napoleon. Ce treabă am eu cu Napoleon? De ce îmi tot împinge el mormântul ăsta sub nas? ...

Philip Marlowe, de treizeci și opt de ani, detectiv cu licență privată, de reputație îndoielnică, a fost prins aseară de poliție în vreme ce se târa prin canalul de scurgere Ballona cu un pian în spate. Chestionat la secția de poliție de la University Heights, Marlowe a declarat că îi ducea pianul maharajahului din Coot-Berar. Întrebat de ce purta pinteni, a afirmat că încrederea clienului e sacră pentru el. Inspectorul Hornside a susținut că poliția nu este dispusă deocamdată să ofere mai multe detalii. Întrebat dacă pianul era acordat, Hornside a declarat că a interpretat la el Valsul de Un Minut în treizeci și cinci de secunde și până la momentul actual poate spune că pianul nu are coarde, dând de înțeles că are altceva. (pp.165-167) 

eu am râs cu obezitate. ceea ce vă doresc și vouă. chandler chiar merită lectura!