14 ianuarie 2014

„cevdet bey şi fiii săi“ de orhan pamuk

un roman clasic despre modernitate scrisă de un postmodern


orhan pamuk 
cevdet bey și fiii săi 
(cevdet bey ve oğulları) 
editura polirom, iaşi, 2013
traducere de luminiţa munteanu
680 de pagini broşate
 coperta de radu răileanu
m-am gândit că această carte - primul roman pe care orhan pamuk l-a scris, la 30 de ani - nu se potriveşte pentru o impresie video, aşa că-mi încalc hotărârea de a posta în continuare numai video, când este vorba despre cărţi.

mi-a plăcut romanul, dar nu pentru că este un roman mai bun decât celelalte pe care le-am citit (cartea neagră - pe care îl consider în continuare cel mia bun - muzeul inocenţei şi istanbul), ci dintr-o motivaţie personală - „mi-era pur şi simplu dor de ceva clasic“, în stilul autorilor europeni de secol 19 (gen balzac şi tolstoi). pentru că fiind primul său roman, pamuk și-a făcut mâna, urmărind să scrie despre temele pe care le iubea atunci - romanul european (cel metafizic, rusesc și cel social, balzacian). decorul? firește, turcia pe valurile mici, dar adânci ale modernizării.

romanul este perfect construit: o primă parte mică, despre întemeietorul unei familii mic burgheze, de negustori, cevdet ișikșî. tot ce-și dorește acesta este o afacere prosperă și o familie. o a doua parte, cea mai consistentă, este formată din viața fiilor săi (și a unie generații): moștenitorul afacerii, cu viață plictisitoare și amantă, celălalt, cu viață la fel de plictisitoare, însă cutremurată de căutarea unui sens - un robinson care umbla după salvarea patriei prin propria cameră (p.664). a treia parte, la fel de scurtă ca prima, despre urmașul pictor al familiei, ce închide cercul, moștenind - în alte vremuri - atât dorința de introspecție a bunicului, cât și pofta sa de muncă și de viață. așadar, un final fericit.

un adevărat tur de forță, ce dovedește cu asupra de măsură talentul și dorința de a scrie a lui orhan pamuk. tur de forță care însă poate fi ușor evitat, citindu-i alte romane: pe alocuri, bucle mari pline de discuții sterile à la dostoievski și descrieri à la balzac, care mă gândesc că ar fi fost ușor evitate, pentru aflarea sensului, al acelui centru de care pomenește însuși autorul în romancierul naiv și sentimental. singurul punct forte ce te face să treci mai departe este pluritatea tonalităților personajelor, în monologurile lor - ceea ce creează o adevărată simfonie literară (reluată și în mă numesc roșu).

ideea generală a cărții, după mine, este întrebarea „ce anume poate ieși din acel amestec dintre acel spleen specific oriental și pragmatismul modern de sorginte europeană?“ răspunsul lui pamuk este unul personal (prin personajul ahmet ișikșî) - cel al creatorului, ce profită de tradiția strămoșească și de mediul în care s-a născut și format, pentru a crea (tablouri sau romane).

și mai este un personaj care mie mi-a plăcut cel mai mult: sora pictorului ahmet, melek. ea se naște imediat după moartea bunicului și e prezentă, ca bebeluș, în mai toată cartea; pentru ca, în ultima parte să o regăsim la fel de uriașă ca dimensiuni corporale ca în pruncie, dar teribil de vioaie ca o furtună. condusă exclusiv de ideile soțului ei avocat, mi-a dat mult dinamism lecturii - e tot timpul curioasă, veselă și sinceră. o ființă parcă de poveste, ce amintește de energiile naturii.

coperta ediției turcești
per ansamblu, romanul l-am citit cu o curiozitate mai mult istorică și de inchiziție a mentalităților, însă multe pagini m-au plictisit, toate acele opinii sterile ale unei întregi generații ratate - a anilor 35 - împărțite între politic și metafizic, pe sute de pagini. mi-au amintit de romanele interbelice românești „profunde“, cu ratați. așa că mă voi îndrepta sau întoarce cu o plăcere mai mare la celelalte romane ale lui orhan pamuk.

despre alte 3 cărţi ale lui orhan pamuk aiciaici și aici.


sursa foto

Un comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...