„jurnalul unui cântăreț de jazz“ de bujor nedelcovici

bujor nedelcovici
  jurnalul unui cântăreț de jazz

 editura all, bucurești, 2013

  261 pagini broșate

 coperta de alexandru novac

o carte foarte bună doar pe jumătate. a doua.

este extrem de clar că acest roman va rămâne în istoria mea lecturoasă ca primul roman a cărui numai o singură jumătate mi-a plăcut. și chiar MI-A PLĂCUT! din nefericire pentru carte, a fost a doua jumătate și, dacă nu era concursul literar augustin frăţilă, nu dădeam de ea. fu ca la partidele alea de amor când de emoție sau prea multă dorință, nu se-ntâmplă nimic, apoi ca din senin devii pe alcaline. 

din primele pagini, înțelegi că personajul este un om ce șade la paris și care-și scrie jurnalul. a fost cântăreț de jazz și trăiește c-un cotoi, bill. vrea să vadă numai frumusețe, dar vede numai urâțenie, cu țâfna existențialistă de intelectual român ce nu-i convine nimic - el e geniu și lumea e aia proastă care nu-l înțelege, știți voi... așa că-ncep să se perinde anodinități, butade și referințe lame, de-ncep paginile să se-ndoaie la cât le scapi din mână de soileală.

începi să te-ntrebi dacă autorul dimineții unui miracol și-a propus, ca personajul acestei cărți, să uite să scrie.

dar de la pagina 103 te trezești. personajul parcă întinerește. începe să VADĂ, se-ntâlnește c-o gagică, i-o dă chiar la budună, se-mprietenește cu fi-su, cu tovarășii indignați ai acestuia, începe să cânte beatles, stones, mccartney, dylan, jagger, roger daltrey, springsteen. totul până când i se-ntâmplă ceva cu cotoiul său, bill. mișto de tot bill ăsta, un personaj memorabil, un fel de înger păzitor.

nu știu - și asta e mișto la romanul ăsta - dacă a doua ipostază a jurnalierului (de om de acțiune) e mai bună decât prima (de filozof), dar io am găsit-o mai plină de viață, am îndrăgit-o mai mult. și m-a amuzat. și m-a scos din boringeală.

Când am fost în scuarul din apropiere m-am jucat cu un copil care a venit spre mine. Și chiar am făcut câțiva pași de dans. Să-ți spun un secret: iubesc mult copiii și animalele și uneori... nu oamenii, așa, în general, cu un om, un bătrân, un bărbat frumos care merge frumos, o femeie elegantă ccu o privire distinsă... privirea și ochii sunt foarte importanți pentru mine... Și încă un secret! Ție îți pot mărturisi! Acum câteva luni m-am dus la Père-Lachaise. Am mers de-a lungul aleilor și deodată, ce idee mi-a venit? Să mă opresc în fața cavourilor, să îi salut pe cei morți, să duc mâna la tâmplă și să fac o plecăciune, dar am uitat să iau trompeta și să cânt pentru ei. Un gardian mă urmărea, simțea că se petrece ceva bizar cu mine. Dar i-am salutat pe cei dispăruți și asta mi-a provocat multă plăcere și bucurie, ca și cum ei mi-ar fi răspuns! Da-da! Parcă am auzit un glas spunându-mi: „Rămâi cu bine și nu uita să trăiești frumos!“ (p.131)

o altă impresie (singura găsită pe net) la micawber.

poza autor de aici.